Nu. O chestiune de voinţă este să intri în bucuria care este a lui Dumnezeu. Bucuria o dobândim intrând prin uşile care duc la ea. Este chestiune de voinţă să facem poruncile lui Dumnezeu. Şi nu de voinţă, ci de încordare a voinţei, pentru că noi înţelegem prin voinţă puterea firii care zice: vreau! Dar aceasta este voinţa care spune: aşa să faci! Şi pe urmă spune: deşi am vrut, n-am putut!
Această cufundare, această conștientizare și asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocăinței. Fără această asumare a trăirilor refuzate, îngrămădite în uitare pentru că nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocăința, oricât de „sinceră” ar fi, va cuprinde doar frunzele și, eventual niște ramuri ale faptelor și atitudinilor noastre înstrăinate de Dumnezeu.
Dorinţele noastre, de obicei, sunt incluse. Dacă eu sunt în chilia mea singură, îmi doresc să citesc o carte sau să dorm sau să mă rog. Dacă mă duc la bucătărie unde tocmai s-a făcut ceva foarte bun de mâncare, deodată doresc foarte mult să mănânc, deşi înainte nu -mi era nici foame şi nici poftă. Dorinţa mea s-a schimbat. Doresc astăzi să ţin post până la ora nu ştiu care, sau să nu mănânc deloc, şi vine cineva cu ceva atât de bun, încât nu mai doresc să ţin post, doresc să mănânc. Este o dorinţă pe care pot să mi-o împlinesc.
Ea ne arată că nu suntem în rai, că raiul nu este pe acest pământ, şi că raiul se zideşte de fiecare dintre noi, dacă alegem să fim cu Cel ce „astăzi poate fi cu noi în rai”, dacă acceptăm să ne fie El Domnul şi Stăpânul nostru în această viaţă pe care nu putem s-o trăim decât în această lume, după legile ei. Dumnezeu nu S-a făcut om ca să schimbe legile acestei lumi, ci ca să ne dea puterea să ne purtăm cu ea şi cu legile ei ca El. S-o biruim primind biruinţa Lui, intrând în ea şi făcând-o a noastră. Lumea aceasta ne învaţă să fugim de durere, să o negăm, să o anesteziem şi să ne minţim. Aşa ne ţine robii ei. Domnul ne învaţă şi ne dă putere să o acceptăm, să nu ne împotrivim răutăţii ei, ci s-o trăim ca El şi cu El.
Taina vindecării omului: luăm aminte la noi, ne comparăm cu Domnul și cu Poruncile ca să ne cunoaștem, să ne conștientizăm și să ne acceptăm neputința, singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece.
Ne naștem robi păcatului împotrivirii și, din păcate, rămânem așa și după Sfântul Botez pentru că nimeni nu ne învață să trăim în Hristos, în Duhul Sfânt. Tot ce învățăm este să trăim, să supraviețuim să ne „descurcăm” în această lume. Până și Dumnezeu ne este prezentat ca Cineva care ne „împlinește dorințele” dacă suntem cuminți, și ne „pedepsește dacă nu suntem cuminți…
E veche de când lumea boala împotrivirii omului de a fi „ca Dumnezeu” făcând ce-i cere (de fapt ce-i oferă) Dumnezeu. Tocmai din acest motiv S-a făcut Dumnezeu Fiul Om ca să ne elibereze din această robie, din această cumplită boală a împotrivirii la Bucurie.
O altă cale de a ajunge în duh este tăcerea. Avem mare nevoie să învățăm tăcerea ca lucrare a minții. Că mult mai vorbim! Vorbim, vorbim… dar de ascultat nu ne ascultăm nici pe noi, nici pe cei din jur și, în orice caz, nu-L ascultăm pe Dumnezeu. Cred că Părintele Rafail spunea odată că omul tot cere, cere, cere și Dumnezeu zice: „Eu aș vrea să-i răspund dar dacă el nu tace deloc, ca să-i pot răspunde… cum să intervin?”.
Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 23
Aici e Taina Credinţei noastre. Noi credem, nu ceea ce ştim cu mintea cu care ştim că astăzi e marţi, ci ceea ce cunoaştem prin descoperire dumnezeiască, ceea ce aflăm de la Însuşi Dumnezeu aflat în relaţie directă şi vie cu noi, cu fiecare în parte. Biblia ne pregăteşte, ne vesteşte şi ne învaţă cum să primim Această Bună Vestire a întrupării Fiului lui Dumnezeu Cel Unul în Treime, şi a lucrării lui mântuitoare în Biserica Lui. Înainte de primirea acestei Vestiri, sufletul nostru e însetat de Absolut, e ars de un dor nestins şi e dezamăgit de orice încercare a minţii-raţiune de a umple acest Gol, cu ceva surogat…
Trezvia este adâncul atenţiei! Atenţia este o lucrare a minţii pe care o folosim mai mult involuntar. Adică o lăsăm să fie stimulată dinafară, prin tăria evenimentului! De aceea e captivată mai ales de evenimentele ieşite din „comun”! Pe aici şi marile câştiguri pe care le obţin cei ce ştiu să manipuleze această fereastră a sufletului. Dar ea poate fi folosită duhovniceşte.
Proiecția e o boala a minții omului vechi, a omului care a ales să asculte sfatul vrăjmașului diavol și să caute îndumnezeirea fără Dumnezeu. Ca orice boală este o rea funcționare a unei puteri sufletești bune care nu a mai fost capabilă să lucreze bine fără harul lui Dumnezeu.
Pentru omul care e centrat pe supraviețuire, această lucrare a minții căzute este de folos. Dar omul nu a fost creat de Dumnezeu ca să supraviețuiască ducând o viață ca a necuvântătoarelor, ci ca să fie viu ca Dumnezeul Cel Viu.
“Nu vreau să te mai vad” şi “Te urăsc” zboară ca nişte pietre prin casă, lovind pe oricine în drumul lor, nu doar pe cei doi “luptători”.
Părinţii se înjură, ţipă, se resping, în timp ce copilul trăieşte evenimentul, precum un martor la război. Tremură de teamă că mama şi tata nu se înţeleg bine şi că se vor despărţi. Şi când colo, ce să vezi?… Mama şi tata se împacă nu se ştie când şi chiar îi mai fac un frăţior. Nici un fel de echilibru şi de logică pentru copil. Ce să înţeleagă?
Ca să ne minunăm unul de altul, ca să ne reândrăgostim unul de altul de-a lungul vieții noastre, ce-ar trebuie să facă oamenii?
Oamenii ar trebui să se căsătorească, în primul rând, după legea lui Dumnezeu și nu după legea omenească. Legea lui Dumnezeu este iubirea, dragostea de Dumnezeu, este o putere care se dă omului.
Şi totuşi, dincolo, dacă ne mântuim, nu va mai fi durere şi suferinţă, nu?
Nu va mai fi, pentru că nu va mai fi această lume. Pentru că această lume va fi mântuită, va fi ridicată la modul de existenţă care a fost gândit de Dumnezeu de la început. Pentru că omul a ales să lucreze mântuirea, pentru că omul se va mântui, şi făptura se va mântui şi Dumnezeu va schimba această lume, aşa cum a făgăduit – pentru că ea e făcută din nimic, are un început şi va avea un sfârşit. Dar e sfârşitul unui mod de a fi, şi atunci sigur că nu mai este suferinţă, nu mai e durere, şterge toată lacrima de pe tot obrazul – cu nişte excepţii…
Maică, iubesc culorile, îmi place îmbrăcămintea de bun-gust, elegantă chiar, aş putea spune, dar observ în jurul meu, în biserică, femei în haine cernite şi mă simt stânjenită, însă în haine ca ale lor nu m-aş simţi eu însămi. Ce trebuie să fac?
Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine… Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre.
V-aş mulţumi din suflet dacă mi-aţi răspunde şi mie. Am auzit multe despre blesteme şi în special despre o persoană care ar putea să aibă cununiile legate. Ce înseamnă asta? Chiar aş putea să am cununiile legate? Pentru că am avut o relaţie cu cineva acum patru ani şi de atunci nu mai pot avea nici o relaţie. Am tot încercat, nu sunt urâtă şi nici proastă.
De multe ori mergem bine, ne lepădăm de păcate, nu mai facem păcatele de moarte, ne spovedim, ne împărtăşim, nu mai drăcuim, nu mai înjurăm, nu ne mai jignim unii pe alţii. Dar se întâmplă unele lucruri, în momente de „stres“, cum zice lumea, şi ne purtăm ca nişte copii, mai ales la furie.
Când omul se înfurie că cineva nu face voia lui şi depăşeşte puterea lui de răbdare, sunt oameni care se pierd cu firea şi se poartă ca nişte copii: trântesc, sparg, urlă, se întorc cu spatele, pleacă de acasă, se trântesc pe jos, aruncă cu pietre sau cu cuvinte dure. Toate aceste lucruri aparţin copilului din noi.
Taina Spovedaniei e o întâlnire dintre om și Dumnezeu într-o împreună lucrare: omul oferă energiile sale create risipite departe de El și Dumnezeu Se coboară în ele pentru a le sfinți prin iertare, curățire și eliberare din robia puterilor potrivnice libertății noastre.
Povestirea necazurilor este o lucrare a sufletului care nu se oferă lui Dumnezeu. E o lucrare în care ne ascundem partea noastră de responsabilitate, o accentuăm pe cea de victimă și ceea ce numim păcat devine aproape o consecință firească a evenimentului povestit.