Această cufundare, această conștientizare și asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocăinței. Fără această asumare a trăirilor refuzate, îngrămădite în uitare pentru că nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocăința, oricât de „sinceră” ar fi, va cuprinde doar frunzele și, eventual niște ramuri ale faptelor și atitudinilor noastre înstrăinate de Dumnezeu.
Trunchiul lor și, mai ales, rădăcinile lor, sunt acolo departe, în cele ce le-am învățat de la cei ce ne-au crescut sau au avut impact de model asupra noastră. Acolo am învățat că mânia nu trebuie exprimată, că nu e frumos să te înfurii, și toată energia furiei sau a mâniei s-a deghizat în invidie. La altcineva în zâmbet „drăguț” și supunere. La alții în snobism… Așa, scăpăm de sancțiunea de care ne temem dacă ne mâniem și trăim ceva ce credem că nu „se vede” în afară… Numai că nu facem decât să ne îngropăm „furiosul” în subconștient și să-l lăsăm să ne chinuie și să ne batjocorească dându-ne „fiori” de ce oribil și meschin e (și este) să fii invidios… Așa ne „exprimăm ” furia doar față de noi înşine până în momentele în care găsim pe cineva mai slab, sau pur și simplu „dăm pe de lături” demonstrându-le celor din jur că se poartă inadmisibil… Tot timpul vom putea depista acolo, undeva, un judecător lipsit de milă la adresa celor din jur și vom simți cum mocnește un dezgust fără de margini pentru orice relație. Ca să supraviețuim vom avea nevoie fie să schimbăm locul, fie relațiile, fie să ne retragem în imaginar sau în lecturi. Desigur o activitate creatoare poate fi o bună supapă pentru amândouă ascunsurile…
Apoi, umblarea în trecut ne ajută să ne asumăm responsabilitatea pentru „ale noastre” și ce minunat se „dezumflă” gravitatea a ceea ce ne-a îngrozit sau dezgustat… Pe măsură ce ne asumăm ale noastre și le oferim Domnului, împreună cu acestea oferim și cele primite de la ai noștri…
Acum foarte important este că tot ce descoperim și ne asumăm să le oferim Domnului, să le spovedim dacă sunt păcate pentru a avea energia să ne iubim pe noi înșine și pe cei de lângă noi…
Da, nu credem că Dumnezeu ne iubește, pentru că nu am avut nici o experiență a iubirii necondiționată. Pentru că am trăit doar condiționările pe care ni le ofereau cei ce, de fapt, ne iubesc și necondiționat… Câți părinți n-am cunoscut la poarta penitenciarelor, de exemplu, care, înainte să aibă un copil dincolo de gratii, îi spuneau acestuia: „dacă nu ești cuminte, nu te mai iubesc…” că apoi, acolo, să fie din iubire…
Apoi, nu credem că Dumnezeu ne iubește pentru că noi nu ne putem iubi cu cele ascunse ale noastre. Dacă vom crede și vom înțelege că păcatul nu e tot una cu noi, că este o diferență ontologică între păcat și păcătos, vom înțelege cu inima ce este iubirea și vom crede în ea. Acum doar o gândim și o judecăm după senzațiile de satisfacție transformate în percepții de valoare…
Sunt valoros pentru că mă iubește…? Nu, nu! Sunt o valoare inestimabilă pentru că sunt „lucrul mâinilor lui Dumnezeu”, nu alor mele! Fac o mulțime de lucruri lipsite de valoare, sau rele, pentru că am învățat asta, pentru că firea căzută mă împinge la asta și eu nu știu, sau nu vreau să știu că Dumnezeu îmi dă putere să spun „nu” impulsului și aleg ca mai degrabă să-l neg, să-l „refulez” etc… Și cu cât ne vom ascunde mai abitir, cu atât bârna din ochii noștri va fi mai mare și, prin ea, nevoia firească de vindecare și convertire la Adevăr, se va transforma în râvna de a-i vindeca pe ceilalți, de a-i schimba pe ei sau de a-i tolera pentru a ne satisface nevoia parazită de victimizare sau de justificare de sine…
Maica Siluana Vlad