Acum mintea ta caută Sensul și încă nu știe drumul spre locașul Lui: inima omului. Acceptă și binecuvântează-ți calea și „povestea vieții” tale de până acum pentru ca tot ce ai lucrat și adunat în ea să devină „povestea mântuirii” tale. Știi, viața oricărui om poate deveni viața unui sfânt! Doar să vrea omul să-L primească pe Domnul ca Domn și Dumnezeu al vieții sale.
Să ne și rugăm toată ziua, în orice moment, cu rugăciuni scurte ca: Doamne miluiește, Doamne ajută, Doamne iartă-mă! Acestea, spun Părinții, sunt pentru duhul nostru ca respirația pentru trup.
Cum putem să le insuflăm copiilor noștri dragostea pentru Hristos?
Măi copii, dragostea pentru Domnul se transmite prin flacăra inimii. Dumnezeu aprinde inima omului de dragostea Lui. Inima aprinsă trasnmite celorlalți această dragoste. Aprindeți inima de dragoste pentru Dumnezeu. Să nu devii propovăduitor al iubirii lui Dumnezeu, ci să devii martor al iubirii de Dumnezeu.
El ne cheamă și ne învață să coborâm în noi înșine, în iadul din noi care ne împiedică să ne sfințim. El ne așteaptă acolo și mare ne va fi bucuria scoaterii noastre din întunericul memorat în adâncul firii. Acolo în adânc sunt balaurii, sunt șerpii, sunt amintirile, sunt ținerea de minte a răului, sunt spaimele, sunt rănile pe care le-am primit și la care am reacționat fără Dumnezeu, cu frică, cu invidie, cu ură, cu minciună, cu ce am putut, ca să supraviețuim.
De fiecare dată când mi se întâmplă ceva rău, o nereuşită, cad într-o depresie şi am impresia că urăsc pe toată lumea. Ce să fac să nu mai am sentimentul acesta?
Cum poţi să fii plin de Dumnezeu și plin de bucurie?
Era un părinte, un călugăr care cădea mereu în păcatul desfrânării și după aceea plângea cu lacrimi și dracul a venit și i-a spus: „Ce tot te smiorcăi acolo? Că n-ai nicio șansă! N-ai cum să te mântuiești, n-ai cum să scapi! Mai bine hai cu mine, cât trăiești să te distrezi și tu, să te bucuri de viață, nu mai stai aici ca prostul să plângi și să te tânguiești!”. Și el a zis: „Nu! Eu sunt al lui Dumnezeu! Sunt păcătos, sunt neputincios, dar sunt al Lui, nu sunt al tău și dacă Dumnezeu mă trimite în iad, asta este! Eu vreau să mă duc în iad, dar să mă trimită Dumnezeu, nu să mă chemi tu!”.
Cum să ne smerim în mintea și în inima noastră când ne vin gânduri fariseice?
Un prim pas spre smerenie este să nu ne mirăm că nu suntem smeriți pentru că fariseismul este o caracteristică a firii noastre căzute. Este această pornire a omului de a părea, de a fi văzut.
Următoarea ușă a bucuriei este să-L mănânci și să-L bei pe Domnul, adică Sfânta Împărtășanie. Pentru că nimeni nu se poate bucura dacă e mort. N-am văzut un mort bucurându-se. Sunt senini așa la față, dar nu se bucură. Sufletul lor, probabil că e viu și se bucură, dar trupul lor nu mărturisește asta pentru că e mort. Nu ne putem bucura dacă nu avem viață în noi, și nu avem viață în noi fără Dumnezeu!
Prin durere Dumnezeu ne strigă de pe calea rătăcită, ne cheamă să ne venim în fire, să ne orientăm spre adevăr şi lumină. A asculta limbajul durerii înseamnă a pune început bun la o bună comunicare cu sine şi cu semenii. A-ţi asculta durerea înseamnă a-L auzi pe Dumnezeu şi a începe să-L asculţi activ, înţelegând şi lucrând cele auzite cu cuvântul, cu gândul şi cu fapta.
– Cum poţi să fii plin de Dumnezeu și plin de bucurie?
Când te scoli dimineață, să te bucuri că te-ai trezit! Pe mine dimineața mă dor oasele cam tare, am reumatism. Și zic: „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție, că toate mă dor!”. Da. E o minune să poți să zici „slavă Ție” când te doare ceva, și „binecuvântează-mă și ajută-mă să pornim și astăzi pe Cale!”…
Atenţia şi intenţia
Pentru vindecarea de nesimţire, pentru alungarea demonului acesta, avem nevoie să ne cultivăm atenţia, care ne este furată şi risipită şi amorţită. Trezirea atenţiei duce la o stare de priveghere prin care nu ne mai lăsăm robiţi de „pilotul automat” instalat în noi de nesimţire şi de sugestiile lumii acesteia.
Ştiu şi ce am de făcut: am greşit, zic: „Doamne iartă-mă!”. Am lovit pe cineva, zic: „Iartă-mă!”. Lupt să nu ţin minte răul, lupt să iert imediat, lupt să nu am resentimente, lupt împotriva oricărei forme de răzvrătire…
Le spuneam celor care se plângeau că viața nu are sens: e adevărat – viața pe care o trăiau ei nu avea sens, modul cum o trăiau nu avea sens. Și le propuneam să trăiască după învățătura lui Dumnezeu și a Sfintei Biserici o perioadă de 6 luni, să vadă dacă nu se schimbă ceva și se schimba.
O altă cale de a ajunge în duh este de a-i încuraja pe cei din jur să reziste situaţiilor neplăcute şi de a ne încuraja şi pe noi, atunci când suntem în situaţii neplăcute, să rezistăm cu gândul la Dumnezeu. Noi, de obicei, când trăim ceva neplăcut, aşteptăm să scăpăm, sau strigăm la Dumnezeu să ne scape. Ori, Dumnezeu n-a venit ca să ne scape de necazuri.
Este nevoie să-l ajutăm pe om să nu creadă că „diavolii acum îi țin închiși pe oameni…”. Eu m-am rugat mult și-am zis „Doamne, cum e cu diavolii ăștia care ne țin în robie? Tu nu ne-ai eliberat deja?”… Și am primit răspunsul printr-o pildă din Pateric, care zice: „Un Bătrân vede un diavol trăgând un creștin cu un lanț, târându-l după el… Și zice Bătrânul: «Nenorocitule, ăsta este chipul lui Dumnezeu și e botezat, cum îți permiți să-l ții legat?…». Dar diavolul îi răspunde: «Părinte, ești orb?! Nu vezi că nu-i legat? El se ține de lanț, eu doar îl trag!»”.