Toată lumea spune că pruncii sunt un dar de la Dumnezeu. Putem privi și pe soțul sau pe soția noastră tot ca pe un dar? E drept că acest dar, cu timpul, se cam învechește, cam dispare bucuria de la început. Mai ales nevestele își amintesc de acele începuturi, pe care le invocă la infinit. Cum am putea să reactualizăm această stare de început, de paradis inițial?
Este treaba lui Dumnezeu! Eu nu-mi pun niciodată o asemenea întrebare, ci Îi las Domnului toată inițiativa! Ți-aș sugera să te întrebi: „Cum să fiu atât de aproape de Dumnezeu încât să simt că mă conduce?” Adică, cum să fac să zic cu-adevărat: „Facă-se voia Ta!” și să am curajul să risc să pierd cioara de pe gard? Nu? E un risc, dar merită!
Să stăm în preajma celui bolnav, să îi oferim răspunsurile şi ajutorul de care are nevoie. Să fim împreună cu el în durerea aceea. Nu există cuvânt mai greu pentru un suflet care suferă, decât acesta: „Lasă că-ţi trece!“. Să nu spunem niciodată acest cuvânt! Trece, dar atunci doare şi acea durere trebuie respectată. Indiferent dacă motivul e mic sau mare, durerea aceea trebuie respectată şi a sta lângă el nu înseamnă a-l anestezia, ci a nu-l lăsa singur în necazul lui şi-n frica lui.
La durere vrem să plecăm undeva departe…… undeva unde să fie pace, linişte şi bine! Adică să alegem calea cea largă, largă cât zarea! Sau cât “câmpii” pe care-şi doresc unii oameni să şi-i ia ca să scape de o situaţie grea…
Sigur că da! Sunt foarte mulţi bolnavi care se vindecă de cancer prin credinţă. Cancerul este o boală vindecabilă, se pare că e o boală sufletească. Mulţi părinţi spun şi mulţi medici spun că e o boală sufletească.
De ce nu mai cunoaștem bucuria? Ani la rând mi-am pus întrebarea asta, până când, într-o bună zi, pe când mă jucam cu niște copii, Domnul mi-a răspuns.
Uneori e greu să iertăm şi e greu din două motive: e greu pentru că vrăjmaşul se împotriveşte, nu-i place deloc să iertăm pe cineva şi din cauza asta ne aduce argumente – că nu merită, dar iertarea nu e legată de meritul celui pe care-l iertăm.
Eu cred că este momentul să ne dumirim și să folosim darul lui Dumnezeu care este harul Lui, energia Sa necreată, prin care nu doar ne putem însănătoși și învăța să iubim și să avem relații bune, ci și să ne îndumnezeim. Că acesta este scopul vieții noastre, nu? Să ne centrăm pe acest scop, să ne mutăm comoara Acolo și inima noastră se va însănătoși. Să nu ne speriem; nu vom putea trăi ca marii noștri sfinți, dar vom putea trăi în duhul lor.
În relațiile noastre, un izvor de nefericire este iubirea noastră. Da, da, chiar iubirea! Toți ne dorim să fim iubiți și să iubim. Mulți cred că sunt centrați pe iubire, adică pe persoana celuilalt. „Fac lucrul ăsta pentru voi.” „Maică, eu am trei joburi pentru ca soției mele și copiilor mei să nu le lipsească nimic.” Și-i întreb pe copii, o întreb pe soție – că vin la consiliere: „Ce vă lipsește, în condițiile astea?”. „Tata, soțul. Nu e niciodată cu noi, iar când vine, e obosit. Și când nu e obosit, se uită și el puțin la televizor. Și nu este niciodată cu noi.”
Un prim sfat, surioara mea, este să vezi câtă „otravă” ai pus în „mâncarea” bărbatului bolnav. Niciodată cineva nu e singurul vinovat într-o relaţie. Ura este un răspuns la ceva. Dar este şi ura o formă de dragoste!
Există vindecare, dar lupta nu se termină, ci doar devine ce trebuie să fie: luptă cu păcatul de a ne considera dumnezei și de a încerca să facem ceva după voia noastră, fără Dumnezeu!
Da, şi totuşi numărul de oameni morţi e acelaşi sau creşte. Oamenii nu mai sunt ucişi; se sinucid – apăsând pe pedală mai mult decât este în siguranţă, mâncând ce‑i face rău, bând ce‑i face rău, punându‑şi ştreangul de gât – deci, urăşte viaţa.
Eu niciodată nu judec persoanele în funcţie de ce mănâncă! Şi, cu mila lui Dumnezeu, mă străduiesc să nu-i mai judec nici în funcţie de comportamentul lor. Dacă mă supără, îi cert sau le comunic ce simt dar încerc să nu-i judec. Mă uit, aşa, la câte un om care face rele mari şi zic: „Doamne, oare pe cine piteşti Tu acolo”, că dacă îi vine ceasul într-o zi, cine ştie ce ajunge. Mari păcătoşi au ajuns mari sfinţi.
Viaţa este un dar. Orice om ar trebui să conştientizeze că nu a ales el când, unde, cum să se nască … Aşadar, a primit viaţa. Dacă a primit-o şi încă nimeni nu-i cere socoteală pentru ea, înseamnă că a primit-o în dar. Apoi, să se gândească ce daruri a primit de când s-a născut şi până în clipa în care-şi pune întrebarea. Pentru că gândul că n-aş fi vrut să mă nasc este o minciună, este un gând de la demon, iar cei din jurul unor astfel de oameni ar trebui să se roage mult pentru ei şi să-i ducă la duhovnic pentru că acesta nu este un gând adevărat. Gândul adevărat este că viaţa este un dar.
Smerenia o dobândim în dar de la Domnul pe măsură ce o cerem şi împlinim poruncile Lui, demascând mereu acel insidios „m-ai văzut?” (slava deşartă) şi mulţumind lui Dumnezeu pentru orice faptă care ni se pare bună, pricepând că nimic nu putem face fără El. Învaţă să nu ripostezi, să nu te justifici, să nu ai ultimul cuvânt, să te rogi pentru cei care te jignesc, să accepţi că te poţi înşela chiar şi când eşti sigură-sigură că ai dreptate… Să te bucuri că eşti, să te bucuri că eşti mică! Apoi, poruncile şi Rugăciunea te vor învăţa mereu mai mult.
– Maică, suntem bolnavi. De fapt, toată lumea ştie: omul este o făptură bolnavă. Omul contemporan, omul nostru este îngrozitor de bolnav.
Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: “Nu zice asta”, “Nu fă asta”, “Nu pleca acum”, dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri.