Dacă suntem atenţi, tot timpul avem aşa o adiere fină, care ne spune ce-i bine: “Nu zice asta”, “Nu fă asta”, “Nu pleca acum”, dar e delicată şi fără presiune: acestea sunt şoaptele îngerului şi dacă noi am fi atenţi la lăuntrul nostru, am sesiza aceste şoapte ale îngerului, care nu sunt cuvinte, ci înţelesuri.
Cum Îl putem determina pe Dumnezeu să ne asculte, atunci când avem impresia că ne-a abandonat în chin?
– Maică, cum să depăşim îndoiala în credinţă sau neîncrederea în ajutorul lui Dumnezeu?
Copiii foarte mici când plâng – mă uit la mame că se reped la ei şi-i zgâlţâie, şi-i leagănă până-i ameţesc şi le bagă suzete şi tot felul de „minciunele” în gură, ca să tacă. Dar omuleţul ăla are un necaz. Dumneavoastră când sunteţi necăjiţi nu vreţi să plângeţi?
Când auzim de porunci, vai! Ni se pare imposibil și nedrept. De ce? Pentru că le primim juridic. Confundăm poruncile lui Dumnezeu cu poruncile de la primărie sau de la poliție… Și nouă ne place să trecem pe roșu, să mărim viteza și așa mai departe. Nu ne place să ascultăm de reguli.
Ca să ne vindecăm, avem urgentă nevoie să înțelegem că poruncile lui Dumnezeu nu sunt „regulile de circulație”, ci sunt „benzina din motor”.
Câtă importanță trebuie să aibă timpul fizic pentru noi, pentru a ne face datoria pe timpul vieții?
Eu cred că toţi oamenii sunt sensibili. Dar unii şi-au acutizat această sensibilitate. Şi aceasta este o slăbiciune. Afectivitatea neluminată de har, devine slăbiciune. Pe de altă parte, să-I dăm slavă lui Dumnezeu că încă mai simţim durerea într-o lume producătoare de „algocalmine”.
Fiecare om, fiecare „eu”, are o istorie, un „roman” al vieții sale, pe care și-l scrie cumva singur, „prelucrând” datele existențiale. Nu evenimentele scriu istoria, ci felul în care le trăim și le interpretăm noi. Fiecare copil își țese, din percepțiile și emoțiile evenimentelor din viața timpurie, o poveste, un „scenariu”, care să-i asigure starea de bine pe care o cere firea din adâncul ei cel de necontrolat din exterior.
Acum mintea ta caută Sensul și încă nu știe drumul spre locașul Lui: inima omului. Acceptă și binecuvântează-ți calea și „povestea vieții” tale de până acum pentru ca tot ce ai lucrat și adunat în ea să devină „povestea mântuirii” tale. Știi, viața oricărui om poate deveni viața unui sfânt! Doar să vrea omul să-L primească pe Domnul ca Domn și Dumnezeu al vieții sale.
Să ne și rugăm toată ziua, în orice moment, cu rugăciuni scurte ca: Doamne miluiește, Doamne ajută, Doamne iartă-mă! Acestea, spun Părinții, sunt pentru duhul nostru ca respirația pentru trup.
Cum putem să le insuflăm copiilor noștri dragostea pentru Hristos?
Măi copii, dragostea pentru Domnul se transmite prin flacăra inimii. Dumnezeu aprinde inima omului de dragostea Lui. Inima aprinsă trasnmite celorlalți această dragoste. Aprindeți inima de dragoste pentru Dumnezeu. Să nu devii propovăduitor al iubirii lui Dumnezeu, ci să devii martor al iubirii de Dumnezeu.
El ne cheamă și ne învață să coborâm în noi înșine, în iadul din noi care ne împiedică să ne sfințim. El ne așteaptă acolo și mare ne va fi bucuria scoaterii noastre din întunericul memorat în adâncul firii. Acolo în adânc sunt balaurii, sunt șerpii, sunt amintirile, sunt ținerea de minte a răului, sunt spaimele, sunt rănile pe care le-am primit și la care am reacționat fără Dumnezeu, cu frică, cu invidie, cu ură, cu minciună, cu ce am putut, ca să supraviețuim.
De fiecare dată când mi se întâmplă ceva rău, o nereuşită, cad într-o depresie şi am impresia că urăsc pe toată lumea. Ce să fac să nu mai am sentimentul acesta?
Cum poţi să fii plin de Dumnezeu și plin de bucurie?
Maică, omul este creator. Dumnezeu i-a dat darul să fie creator, fiindcă el, când mănâncă, nu paşte, ci face artă culinară. Una dintre măiestriile omului este aceasta: de a face mâncarea frumoasă şi bună şi aceste preparate din soia sunt frumoase şi bune, dar sunt şi mincinoase, nu? Cum sunt şi flori frumoase şi bune, dar artificiale. Sunt mincinoase, nu sunt adevărate. Citiţi ce scrie pe etichete şi luaţi aminte la cele „identic naturale”, că şi păcatul pare firesc, natural, firii căzute…
Era un părinte, un călugăr care cădea mereu în păcatul desfrânării și după aceea plângea cu lacrimi și dracul a venit și i-a spus: „Ce tot te smiorcăi acolo? Că n-ai nicio șansă! N-ai cum să te mântuiești, n-ai cum să scapi! Mai bine hai cu mine, cât trăiești să te distrezi și tu, să te bucuri de viață, nu mai stai aici ca prostul să plângi și să te tânguiești!”. Și el a zis: „Nu! Eu sunt al lui Dumnezeu! Sunt păcătos, sunt neputincios, dar sunt al Lui, nu sunt al tău și dacă Dumnezeu mă trimite în iad, asta este! Eu vreau să mă duc în iad, dar să mă trimită Dumnezeu, nu să mă chemi tu!”.
Cum să ne smerim în mintea și în inima noastră când ne vin gânduri fariseice?
Un prim pas spre smerenie este să nu ne mirăm că nu suntem smeriți pentru că fariseismul este o caracteristică a firii noastre căzute. Este această pornire a omului de a părea, de a fi văzut.