Demonii sunt creaturi. Ei sunt foarte inteligenți, dar sunt creați. Ieșind din câmpul lor, nu mai au nici o putere asupra noastră. Dar pentru asta, noi avem nevoie de curajul de a pierde anumite lucruri, anumite plăceri, anumite conforturi… Pierdem, ca atunci când e incendiu, și ca să-ți scapi viața pleci și pierzi tot. Și zici: da, dar… pierd aia, pierd aia, pierd aia… dar dobândesc Viața!
De ce nu mai cunoaștem bucuria? Ani la rând mi-am pus întrebarea asta, până când, într-o bună zi, pe când mă jucam cu niște copii, Domnul mi-a răspuns.
Eu nu mă mai încred în ce simt. Simţurile mele sunt robite lumii acesteia. Simţurile mele sunt căzute. Totuşi, în mine este cineva care poate să facă invers decât ce simte. Aceasta este persoana mea, e ipostasul meu. În asta stă libertatea.
Când te scoli dimineață, să te bucuri că te-ai trezit! Pe mine dimineața mă dor oasele cam tare, am reumatism. Și zic: „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție, că toate mă dor!”. Da. E o minune să poți să zici „slavă Ție” când te doare ceva, și „binecuvântează-mă și ajută-mă să pornim și astăzi pe Cale!”…
Există oameni răi pe lume și ei fac rău cu ușurință și cu plăcere. E adevărat, că în adâncul lor și ei au chipul lui Dumnezeu și că pot deveni buni, dacă se întorc la Dumnezeu și se pocăiesc de răutatea lor, dar noi trebuie să învățăm să ne ferim de rău! Ce vom face?
Apoi, cât de trist şi dureros este când lucrarea noastră e parazitată de duhuri rele. Orice chemare, orice invocare a celui rău sau orice gând rău, primit şi mestecat în mintea şi inima noastră, face ca lucrul nostru să fie o lucrare umano-demonică. Este o împreună-lucrare cu diavolul.
Maica Siiuana: Prin post. Intâi şi-ntâi, să mănânci până te saturi, dar să nu înghiţi, până ce nu zici de cinci ori: „Doamne, Iisuse Hristoase”. Ai să vezi că se schimbă ceva! Lăcomia aceasta este patimă, dar, zice un sfânt, este şi neputinţă. Noi mâncăm, pentru că avem probleme sufleteşti: frică, nelinişte… De multe ori, mâncăm din cauza emoţiilor noastre, şi nu de dragul de a mânca. Nici nu ştim ce-am mâncat. Băgăm automat în gură, doar să mestecăm ceva.
Mare taină, taina Sfântului Iosif şi a relaţiei sale cu mine, omul. Si Sfântul Iosif, şi eu suntem oameni, fiecare unic şi-n acelaşi timp acelaşi Om, aceeaşi fire. Ca persoană, ca subiect unic, fiecare însă a lucrat cu harul lui Dumnezeu după putinţă, după voinţă, după ştiinţă, în firea lui, care este şi firea mea. Sfântul nu lucrează numai pentru sine, căci şi când lucrează pentru sine, şinele lui mă cuprinde şi pe mine.
– Mă gândeam că e vorba despre „gânduri” în învăţătura Sfinţilor Părinţi pentru că până la urmă lupta noastră e o luptă care are de-a face cu schimbarea logicii noastre, e o luptă care are de-a face, cum am mai discutat, cu schimbarea unor sinapse.
– Aţi amintit, maică, un element foarte important: sărăcia cu duhul. Pentru că vorbim despre proprietate intelectuală, iar sărăcia cu duhul de care Mântuitorul vorbeşte în Fericiri a fost înţeleasă în cele mai variate forme. Mulţi au fost scandalizaţi: „Adică cum, să fim proşti?”. Într-adevăr; Mântuitorul ne zice să fim proşti, dar să fim proşti după logica lumii acesteia. Să fim proşti după mintea lumii acesteia.
Maică, mă uit trei-patru ore la televizor şi mă mustră conştiinţa că la rugăciune stau trei-patru minute. Ce să fac, cum să mă mobilizez pentru rugăciune?
Păi, uite, deschide televizorul 3-4 minute, închide-l; roagă-te 3-4 minute, deschide-l şi închide-l şi iar închide-l şi tot aşa… Nu zic să inversezi total, dar fă parte egală la început. Zi „Tatăl nostru” de trei ori şi pe urmă uită-te trei minute la televizor! Greu, nu?
Singurul criteriu este dragostea însoţită de dorinţa şi hotărârea de a ne mântui împreună. „Măi băiatule, simt că eu lângă tine mă mântuiesc. Şi tu simţi?”. Asta e tot! „Vrei să porţi crucea cu mine?”. Noi suntem oameni, n-avem revelaţii, nu simţim – profitaţi de faptul că sunteţi băieţi şi fete, înainte de a fi bărbat şi femeie, şi când vă plimbaţi, jucaţi-vă de-a „cum vezi tu viaţa de familie?”. Şi o să aflaţi multe lucruri din care puteţi să faceţi şi nişte criterii, dar nu absolute. Şi o să aflaţi multe.
Nu. O chestiune de voinţă este să intri în bucuria care este a lui Dumnezeu. Bucuria o dobândim intrând prin uşile care duc la ea. Este chestiune de voinţă să facem poruncile lui Dumnezeu. Şi nu de voinţă, ci de încordare a voinţei, pentru că noi înţelegem prin voinţă puterea firii care zice: vreau! Dar aceasta este voinţa care spune: aşa să faci! Şi pe urmă spune: deşi am vrut, n-am putut!
Această cufundare, această conștientizare și asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocăinței. Fără această asumare a trăirilor refuzate, îngrămădite în uitare pentru că nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocăința, oricât de „sinceră” ar fi, va cuprinde doar frunzele și, eventual niște ramuri ale faptelor și atitudinilor noastre înstrăinate de Dumnezeu.
Dorinţele noastre, de obicei, sunt incluse. Dacă eu sunt în chilia mea singură, îmi doresc să citesc o carte sau să dorm sau să mă rog. Dacă mă duc la bucătărie unde tocmai s-a făcut ceva foarte bun de mâncare, deodată doresc foarte mult să mănânc, deşi înainte nu -mi era nici foame şi nici poftă. Dorinţa mea s-a schimbat. Doresc astăzi să ţin post până la ora nu ştiu care, sau să nu mănânc deloc, şi vine cineva cu ceva atât de bun, încât nu mai doresc să ţin post, doresc să mănânc. Este o dorinţă pe care pot să mi-o împlinesc.
Ea ne arată că nu suntem în rai, că raiul nu este pe acest pământ, şi că raiul se zideşte de fiecare dintre noi, dacă alegem să fim cu Cel ce „astăzi poate fi cu noi în rai”, dacă acceptăm să ne fie El Domnul şi Stăpânul nostru în această viaţă pe care nu putem s-o trăim decât în această lume, după legile ei. Dumnezeu nu S-a făcut om ca să schimbe legile acestei lumi, ci ca să ne dea puterea să ne purtăm cu ea şi cu legile ei ca El. S-o biruim primind biruinţa Lui, intrând în ea şi făcând-o a noastră. Lumea aceasta ne învaţă să fugim de durere, să o negăm, să o anesteziem şi să ne minţim. Aşa ne ţine robii ei. Domnul ne învaţă şi ne dă putere să o acceptăm, să nu ne împotrivim răutăţii ei, ci s-o trăim ca El şi cu El.
Taina vindecării omului: luăm aminte la noi, ne comparăm cu Domnul și cu Poruncile ca să ne cunoaștem, să ne conștientizăm și să ne acceptăm neputința, singurul loc în care Îl putem chema pe Domnul ca să ne vindece.