– Maică Siluana, cum ne putem bucura în lupta cu patimile?
– Da, minunată întrebare. Ne bucurăm aşa: dacă biruim, ne bucurăm că am biruit şi mulţumim lui Dumnezeu, iar dacă suntem biruiţi, ne bucurăm că ne-am smerit şi mulţumim lui Dumnezeu. Important e să-i zicem patimii patimă şi să-i declarăm război şi să ne aducem aminte că i-am declarat război încă de când l-am scuipat pe diavolul la Botez. Şi, să ştim ce-i patima! Pentru că de multe ori încurcăm lucrurile din cauza confuziei dintre cele trei puteri ale sufletului nostru şi, de multe ori, considerăm patima o putere firească. Dar, nu e adevărat. Patima este o boală a puterilor fireşti şi o încălcare a ierarhiei fireşti a puterilor sufletului nostru. Astfel, atunci când o putere sufletească superioară ierarhic se înrobeşte unei puteri inferioare, căutând împlinire pe calea aceleia, avem o patimă. De exemplu, când iubesc un băiat „la nebunie”, asta nu-i patimă, ci „iubire la nebunie”, adică o efervescenţă sentimental-emoţională lipsită de controlul raţiunii. Şi e o stare sufletească din care putem uşor să cădem în păcate. Dar să iubeşti un băiat ca pe Hristos, să-l iubeşti în mod absolut şi să aştepţi de la el să-ţi ofere ce-ţi oferă Dumnezeu, asta e patimă.
Lupta cu patimile nu e uşoară şi se duce după o înţeleaptă rânduială a lui Dumnezeu dăruită Bisericii Sale. E una din ştiinţele Bisericii. Părintele duhovnic ne spune cât luptăm, cum luptăm, pe unde o luăm. Unele patimi trebuie să le îndurăm multă vreme până ne vindecăm. E şi aici o pedagogie a lui Dumnezeu. Dar noi să luptăm şi să ne curăţim prin asceză şi rugăciune. Ca să ai bucurie de la Domnul în această perioadă, ai nevoie să o ceri, să te rogi. Să spui, de exemplu: „Doamne, Tu ai zis că nimic din lume nu ia bucuria Ta de la mine, Te rog, uite azi, pune strajă gurii mele să nu mai vorbesc, să nu mă mai ia gura pe dinainte. Aceasta e patima mea, că mă trezesc că vorbeşte gura fără mine şi Tu să-mi dai bucurie ori de câte ori îmi înghit cuvintele ca să tac!”. Bucuria Domnului e mereu în noi, în adâncul nostru, dar noi nu ajungem acolo decât atunci când biruim patimile şi mulţumim lui Dumnezeu pentai fiecare biruinţă, atunci, pe loc. Ii arătăm ce am făcut cu „talantul” Lui, cu banii pe care i-am primit pentru a birui. Şi, de asemenea, de vei cădea, să nu uiţi să mulţumeşti şi să înveţi din cădere: „Doamne, iartă-mă! Uite, am crezut că voi putea, dar fără Tine, Doamne, eu nu pot nimic. Iţi mulţumesc pentru că m-ai scos din rătăcire şi m-ai smerit!”.
Din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 33-34