Vedem adesea cum oamenii îi fericesc pe cei ce mor pe neaşteptate, pentru că scapă de agonia morţii. Sfinţii Părinţi însă spun că e primejdios să mori fără să ai măcar o clipă timp să te găteşti de moarte; a-ţi cunoaşte ceasul morţii este un dar al lui Dumnezeu, pentru care trebuie să ne rugăm, cerându-I să ne dea timp de gătire ca să stăm cum se cuvine înaintea Lui.
Un mare monah al veacului ce-abia a trecut, în rugăciunea sa de dimineaţă, Ii cerea lui Hristos: „Când va fi voia Ta să pui sfârşit vieţii mele, vesteşte-mi ceasul morţii, ca sufletu-mi să se gătească pentru întâlnirea cu Tine!”
Dorinţa de a muri fără de veste este curată nebunie din punct de vedere duhovnicesc; ea oglindeşte însă bine frica în faţa morţii şi presimţirea unei grele încercări. Iar moartea este, cu adevărat, o mare încercare, fiindcă omul simte atunci durerea despărţirii şi spaima de necunoscut. La apropierea morţii, omul simte că a venit vremea să părăsească acest tărâm, să se despartă de cei dragi, de toată agonisita sa, de această lume ce-i era familiară. Văzând de-atâtea ori oameni morţi, ştie că trupul lui, ca al acelora, neînsufleţit şi rece, va fi pus în groapă şi va putrezi. Ştie că nu va mai avea atunci nici o putere asupra lui. Îl încearcă apoi spaima de necunoscut: totul îi e nou şi străin; n-a mai trăit nicicând aşa ceva şi nu ştie ce se va întâmpla cu el. Inaintea lui se cască un hău întunecat, care stă să-l înghită. Tulburarea şi neliniştea-i cuprind sufletul. Canonul de rugăciune către Maica Domnului mai înainte de ceasul morţii înfăţişează frica de care e cuprins omul la apropierea morţii: „Iată, m-a cuprins frică negrăită şi cutremur nespus şi se sfârşeşte întru mine duhul meu, văzând că ceasul meu se apropie şi sufletul meu se va despărţi de întinatul meu trup”.
Cunoaşte prin credinţă că urmează o altă viaţă, însă cum va fi ea, nu ştie. Ce fel de vieţuire poate fi aceea în care eşti lipsit de trup? Şi unde se va sălăşlui sufletul său şi care-i va fi soarta? La loc de fericire, ori la loc de osândă? Pe scurt, suferă „pentru că mai înainte n-a fost pus la o astfel de încercare, se teme de greutatea drumului şi de schimbarea sălaşului; se mâhneşte de pierderea celor care i-au bucurat vederea şi a avuţiilor; suferă că e grea despărţirea de trupul cu care s-a obişnuit să trăiască şi ieşirea din tovărăşia cu el.” Boala, neputinţa şi slăbiciunea de care e îndeobşte cuprins îi sporesc şi mai mult spaima şi suferinţa. Cât de falsă este afirmaţia lui Nietzsche, că omul a născocit religia din slăbiciune, ca să-l întărească şi să-l mângâie la vremea morţii! La urma urmei, e mult mai simplu să crezi că moartea nu este altceva decât neant, somn veşnic din care nu ne mai trezim, sfârşit a toate, dincolo de care nu mai e nimic, decât să ştii că ei îi urmează o altă viaţă, fără de sfârşit, despre care nu cunoaştem dinainte cum va fi. În ceasul morţii, nici sfinţii n-au fost toţi senini. Cei mai mari sfinţi se socoteau cei din urmă păcătoşi şi se temeau de judecată, de iad şi de veşnicele chinuri. Scut le era doar nădejdea tare în marea milă a lui Dumnezeu. Avva Isaia, în ceasul morţii, mărturisea: „M-apasă frica de clipa cea întunecată, când voi fi aruncat de la faţa lui Dumnezeu, şi nu va fi nimeni să mă audă şi parte de odihnă nu voi avea!” Iar Avva Ilie spunea: „Eu de trei mă tem: când sufletul meu va ieşi din trup, când Îl voi întâlni pe Dumnezeu şi când va fi dată sentinţa împotriva mea.”
In această vreme de nelinişte şi spaimă, omul are nevoie de întărirea şi mângâierea celor din jur mai ales în zilele noastre, când atâţia oameni se sting singuri, departe de familie, sfârşindu-şi viaţa cel mai adesea într-o cameră străină şi rece de spital. Chiar dacă înţelegerea lor abia pâlpâie sau pare că s-a stins cu totul, simpla noastră prezenţă la căpătâiul lor, tăcută, iubitoare şi veghetoare, le este de mare folos. Cu cât mai mult îi va ajuta rugăciunea noastră! Toţi fraţii de credinţă sunt chemaţi să înalţe rugăciuni pentru cel aflat pe patul de moarte, iar Biserica vine în ajutor cu rugăciunile şi harul ei. In Biserica Ortodoxă există două slujbe pentru cei aflaţi pe patul morţii: Slujba la ieşirea cu greu a sufletului şi Canonul de rugăciune către Maica Domnului mai înainte de ceasul morţii.
Prima constă în rostirea mai întâi a psalmilor 69 şi 142, care se citesc şi la alte slujbe, dar care sunt deosebit de potriviţi în această împrejurare: „Doamne, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te! […] Iar eu sărac sunt şi sărman, Dumnezeule, ajută-mă! Ajutorul meu şi Izbăvitorul meu eşti Tu, Doamne, nu zăbovi!”; „Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea […] Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult […]. întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat. Degrab’ auzi-mă, Doamne, ca a slăbit duhul meu! Nu-ți întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt […]. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne, învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu! Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptaţii. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă, întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău!” Canonul alcătuit de Sfântul Teodor Studitul înfăţişează teama celui care va să stea în faţa înfricoşătorului scaun de judecată al lui Hristos şi rugăciunea lui ca Domnul să Se milostivească de el în ceasul judecăţii, iertându-i mai înainte de sfârşit toate păcatele sale. Rugăciunea aceasta oferă un ultim prilej sufletului aflat pe pragul morţii de a-şi exprima căinţa şi de a se întoarce la Dumnezeu, de Care s-a înstrăinat: „Intoarce-te, suspină, ticăloase suflete, mai înainte până ce nu ia sfârşit praznicul vieţii; până ce nu-ţi încuie Domnul uşa cămării celei de nuntă!” În rugăciunea ce urmează, preotul cere de la Dumnezeu ca „dezlegarea de trup a sufletului” să fie dezlegare „de păcatul sufletesc şi trupesc”. Iar în altă rugăciune se cere de la Cel Ce este „odihna sufletelor şi trupurilor noastre” să facă „fără durere dezlegarea din trup a sufletului”, „în pace”, să-l odihnească pe cel adormit „acolo unde sunt sufletele drepţilor” şi să-l dezlege „de această durere de nesuferit şi de această neputinţă amară” ce-l chinuie.
Prin Canonul de rugăciune către Maica Domnului mai înainte de ceasul morţii – rostit în numele celui ce stă să moară – se încredinţează Maicii Domnului suferinţa şi chinurile sale şi, cu glas îndurerat, i se cere mila şi ajutorul: „Iată, m-a cuprins frică negrăită şi cutremur nespus şi se sfârşeşte întru mine duhul meu, văzând că ceasul meu se apropie şi sufletul meu se va despărţi de întinatul meu trup […]. Prea Sfântă Maică a lui Dumnezeu, miluieşte-mă în ceasul morţii mele!”. „Pentru aceasta s-a mâhnit duhul meu, întru mine s-a tulburat inima mea, trupul meu s-a schimbat şi mădularele mele au început a se desface […]. Caută cu milă din preaînalt scaunul tău şi, când vei vedea sfârşitul meu, grăbeşte, Stăpână, de vino întru ajutorul meu şi nu mă lăsa pe mine, nici te depărta de mine, acum şi în înspăimântătorul ceas al ieşirii mele, Marie preadulce, nădejdea mântuirii mele!” „Călătorind dintru această lume, când se vor ridica asupra mea viforul şi volbura întunericului […], Tu, nădejdea şi scăparea mea, mângâierea şi bucuria mea, Prea Sfântă Maică a lui Dumnezeu, călătoreşte cu robul tău!”
Jean Claude Larchet, Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte, Ed. Sophia 2006