Rugăciunea îl face pe om să se lepede încetul cu încetul de lume și de sine însuși. Căci, așa cum arată Sfântul Isaac Sirul, „rugăciunea este omorârea gândurilor voinței după viața trupului. Cel care se roagă este întru totul deopotrivă cu cel ce a murit lumii”.
Rânduiala și textul slujbei Sfântului Maslu ne descoperă cinci scopuri principale ale acestei Taine, și anume vindecarea, ușurarea durerilor și a suferințelor, iertarea păcatelor, mângâierea bolnavului și, în cele din urmă, mântuirea.
De-ţi judeci fratele, e mare primejdia să cazi în acelaşi păcat, după cum spun Părinţii. Astfel, un bărbat sfânt a văzut pe cineva păcătuind şi, lăcrimând cu amar, şi-a zis: „Acesta astăzi a greşit, iar eu mâine neîndoielnic voi greşi!”
Orice patimă se stârneşte, se arată şi creşte întotdeauna mai întâi prin gând. Lupta cu patimile porneşte, aşadar, de la lupta cu gândurile. Gândurile rele sunt ispite aduse de draci (unii Părinţi numesc de aceea gândurile „duhuri”), ca şoapte ce îndeamnă la păcat, şi-n urmă, la împătimire.
Fii blând și bun cu toți, ne îndeamnă Părintele Serghie, că toți sunt în nevoi, bolnavi cu toții. Nu-i nimeni sănătos la suflet. Deși ne pare că le merge bine, de stai să cugeți ce i-a fost hărăzit omului să fie, și ce-a ajuns, nu poți decât să plângi de mila lor, și-a ta. Pe lângă asta, sunt necazurile vieții; numai citește ziarul și-ai să vezi cum omenirea se zbate în chin și suferință.
În timpurile apostolice şi până în secolul al IV-lea împărtăşirea deasă şi chiar zilnică era o practică normală. Părinţii o încurajau călduros. Numeroşi Părinţi și scriitori ai Bisericii – Tertulian, Clement al Alexandriei, Origen, Ciprian al Cartaginei, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Hilarie de Poitiers, Augustin, Ioan Casian – vedeau în cuvintele rugăciunii Tatăl nostru „pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi”, o cerere către Dumnezeu pentru a putea primi în fiecare zi pâinea euharistică.
O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire.
Timpul Bisericii este un timp ciclic. Spre deosebire de timpul istoric și linear al societăților moderne, alcătuit din momente unice și irepetabile, timpul ciclic este unul care revine mereu asupra lui la intervale regulate, deoarece este caracterizat și măsurat de comemorarea repetitivă a unor evenimente extrem de valorizate de comunitate.
Moartea nu e de la Dumnezeu, spun într-un glas toţi Sfinţii Părinţi. În Sfânta Scriptură stă scris limpede: „Nu Dumnezeu a făcut moartea, nici că Se bucură de nimicirea celor vii. El a făcut toate lucrurile pentru ca ele să vieze, făpturile lumii sunt mântuitoare, în ele nu-i otravă de pieire.” (Inţ. Sol. l, 13-14).
Dintru început ia-ți îndreptar credința, ca să dai rost și noimă vieții tale, s-o cârmuești, adică, cu toate ale sale către Dumnezeu. Fără de El e vană și deșartă, și nimicnicie. Cu El, viața-i bogată și plină de tâlc.
Text: „Am văzut un om care pentru cei ce cădeau în cuvânt sau în faptă şi stăruiau în cele rele până într-atât se întrista şi suspina, încât se părea că numai el cu adevărat trebuia să dea socoteală pentru toţi aceia şi să fie predat osândei.
Nu fă din rugăciune roaba bunului tău plac. Nu spune nebunește: N-am niciun chef să mă rog. E o ocară adusă lui Dumnezeu, și adevărată hulă.
Referindu-se la porunca lui Hristos dată cu privire la iubirea de vrăjmaşi: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48), mulţi Părinţi văd în capacitatea de a iubi pe vrăjmaşi un semn al desăvârşirii duhovniceşti.