A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a-l iubi pe aproapele și a fi milostivi față de toți oamenii și în primul rând față de cei mai mici, cei mai sărmani și mai oropsiți dintre toți.
Acum câţiva ani a venit la mine un tânăr student. Mi-a spus că e ateu şi, deşi are multe îndoieli, caută intens şi cu seriozitate, şi şi-ar dori să creadă în Dumnezeu, dar nu poate. Încearcă de mulţi ani, însă nu reuşeşte. A vorbit cu profesori, cu tot felul de oameni învăţaţi, dar niciunul nu i-a satisfăcut setea după un răspuns serios. Atunci a auzit de mine şi s-a hotărât să-mi împărtăşească nevoia sa existenţială.
Lumea care nu-L cunoaște pe Dumnezeu nu ne înțelege pe noi. Nu suntem din această lume, din acest mod de a gândi al unei lumi separate, depărtate de Dumnezeu.
Ascultați ce spune Însuși Domnul nostru: „Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iată că aici ne-a arătat, pe scurt, rădăcina și pricina tuturor relelor, precum și doctoria împotriva lor, care este pricina a tot binele; ne-a arătat că semeția ne-a doborât, că nu este cu putință să fim miluiți altfel decât prin lucrul potrivnic ei, adică prin smerita cugetare.
Cuvântul „ispită” este adesea greșit înțeles, generând confuzie. De ce ne-ar duce Dumnezeu pe noi în ispită? De ce ar trebui să-I cerem să nu facă acest lucru? Mulți percep ispita ca fiind lucrarea lui Satana, care caută să ne ducă spre pierzania morală și spirituală.
Pe când răsună în Biserică pilda aceasta, ni se cere, de fapt, să luăm aminte la „ţarina” Duhului care suntem, la ceea ce ne cere Hristos Dumnezeu, întru rodire. La început de an şcolar sau universitar, de fiecare dată când e vorba despre învăţăcei şi învăţare, slujba rânduieşte în mijlocul ei – miez de duh – această Evanghelie a „Semănătorului” şi mereu se pune accentul pe cât de important este să preluăm cum se cade bobul de învăţătură divină care cade în pliurile sufletului nostru pentru a face roadă curată şi bună.
Cuvântul lui Dumnezeu are patru înțelesuri: 1. În sânul Treimii, Fiul cel Unul-Născut al Tatălui este numit Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că El a fost Cel care ne-a dat descoperirea lui Dumnezeu Tatăl.
Se presupune totuși că și rugăciunea are spațiul ei cu totul propriu, numai al ei, un spațiu de taină, înlăuntrul căruia este cultivată, așa cum pentru a sădi o floare, sapi acolo pământul, pui gunoi, pui orice altceva e nevoie, ca să prindă rădăcină.
Pentru că trăim astăzi într-o societate în care se cultivă mintea în aspectele ei raţionaliste şi, în acelaşi timp, patimile cele mai josnice, în această lume ce repudiază mai mult ca niciodată cultura duhului şi a inimii, e foarte important să fim în gardă şi să avem grijă să nu fim copleşiţi de falsele virtuţi care domină lumea de astăzi.
Când iubeşti o persoană, îţi doreşti să fii mereu cu ea şi să vorbiţi. Prezenţa ei te umple de bucurie, absenţa ei te întristează. Dacă lucrul acesta se întâmplă în relaţiile dintre oameni, acelaşi lucru, dar la un nivel mai înalt, se întâmplă şi în relaţia omului cu Dumnezeu. Cu cât te apropii şi-L iubeşti mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai mult vrei să-I simţi prezenţa şi să vorbeşti cu El. Tocmai această părtăşie şi convorbire cu Dumnezeu e rugăciunea. De aceea lucrarea principală a monahului este rugăciunea. Sfinţii Bisericii au fost în primul rând oameni ai rugăciunii.
Dacă sufletul este lucrul cel mai de preț al ființei noastre, cea dintâi și cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija față de suflet și față de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie centrul de greutate al tuturor preocupărilor și străduințelor noastre. Bine și firesc este să ne îngrijim și de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost și de celelalte.
Omul este singura fiinţă cuvântătoare, înzestrată cu puterea, cu darul de a iubi. Potrivit referatului biblic, primul cuvânt pe care l-a auzit omul a venit din partea lui Dumnezeu, Căruia i-a şi răspuns omul la randul lui. La urma urmelor, un singur cuvânt are Sfânta Treime să ofere omului, un cuvânt care s-a întrupat, a luat formă omenească ca să fie auzit mai bine, ca să fie şi mai aproape de omul pe care l-a creat. Un cuvânt care s-a coborât şi la iad din aceeasi dragoste care nu suporta şi nici nu accepta suferinţa pricinuită omului de moartea ce a ales-o pentru păcat.
În afara Bisericii omul decade ușor, se dă pradă ispitelor, îndoielilor și tulburărilor în suflet. Biserica hrănește duhovnicește pe fiecare dintre cei veniți la ea.