Încă de foarte tânăr, muncind în Sfântul Munte, Cuviosul Porfirie a conștientizat influența bună pe care o are studierea textelor sacre asupra instruirii, formării și transfigurării conștiinței umane. În legătură cu aceasta, învață următoarele: „Sufletul se sfințește și se curăță prin studierea cuvintelor Părinților, prin învățarea pe de rost a Psalmilor, a locurilor scripturistice, prin muzica psaltică, prin rugăciune.
Aţi citit cum Maica Domnului din vremuri străvechi i-a pedepsit cumplit pe toţi cei ce au năvălit asupra Sfântului Munte. Vă amintiţi cum v-a acoperit cu acoperământul său în vremea Războiului Mondial. Cu mai multă grijă decât rândunica pe rânduneii săi. Şi oamenii sunt, oare, nişte vrăjmaşi înfricoşători, ca să vă temeţi de ei?
Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi.
Să nu te miri, fiul meu. Aşa este monahul. Viaţa monahului este martiraj continuu. Prea dulcele Iisus se face cunoscut prin mijlocirea chinurilor. Şi când îl vei chema, îţi va ridica chinurile. Iubirea Lui se află prin suferinţe. Ţi se arată puţină miere, iar pe dedesubt e ascunsă mulţime de amărăciune. Mai întâi vine mierea harului şi apoi urmează amărăciunea ispitelor.
Gândiţi-vă numai cum ar fi dacă am conştientiza că fiecare clipă a vieţii noastre ar putea fi şi cea din urmă, că acest moment ne e dat pentru a atinge o anume desăvârşire, că vorbele pe care le spunem ar putea fi şi ultimele, şi că ele trebuie să exprime toată frumuseţea, înțelepciunea, cunoaşterea şi, mai presus de orice, toată dragostea pe care am dobândit-o de-a lungul întregii vieţi, oricât de lungă sau scurtă ar fi fost ea! Cum ne-am comporta unii faţă de alţii dacă momentul prezent ar fi singurul moment de care dispunem şi dacă acest moment ar trebui să exprime toată dragostea şi grija ce-o avem pentru celălalt!
Trăia cândva o familie evlavioasă în Constantinopol, în frică şi iubire de Hristos. Au hotărât, într-un anumit moment al vieţii lor, ca de atunci să trăiască o viaţă de înfrânare, fără legături trupeşti. Diavolul, însă, îl ispitea pe bărbat cu gânduri de aprindere trupească, încercând să-i slăbească voinţa. Până la urmă, bărbatul a cedat ispitei şi a început să o preseze pe femeie, ca să-i satisfacă poftele trupeşti. Era în Sâmbăta Mare, iar femeia nici n-a vrut să audă. Totul a degenerat în ceartă, iar bărbatul, practic fără să cedeze, a forţat-o pe soţie să-i facă voia. La sfârşit, femeia, extrem de furioasă, pentru a se răzbuna pe soţul ei, fără să-şi dea seama ce spune, s-a blestemat pe sine zicând: „Pentru că n-ai respectat ziua Învierii Domnului, dacă va fi să rămân însărcinată în seara asta, mai bine acest copil să fie luat de diavol, decât să-mi amintească de această siluire!”
Domnul a zis: „Orice veţi cere de la Tatăl în numele Meu, vă va da vouă” (In 15, 16) – iar noi nu credem. Noi nu credem nici în rugăciunea noastră, nici că Dumnezeu ne va auzi – nu credem în nimc.
„Dintre toate lucrurile, cel mai ostenitor este să conduci sufletele”, scrie Sfântul Nil. „Cei ce o primesc [sarcina povățuirii] trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare”. Îndrumătorul nu ar trebui să se aștepte să primească din partea ucenicilor săi o ascultare grabnică și de bunăvoie. Nu este deloc ușor să ții în frâu un cal sau un alt animal, dar oamenii, cu a lor personalitate infinit de variată și răutate deliberată, sunt cu mult mai nesupuși.
Ne este de folos să fim uneori certaţi sau îndreptaţi de părinţii noştri duhovniceşti. Frica de mai-marii noştri este mântuitoare. De multe ori numai gândul: „Cum îi voi mărturisi stareţului meu lucrul acesta?” a fost de ajuns ca să mă ferească de păcat.
Cel mai urât lucru în faţa lui Dumnezeu este îndreptăţirea de sine. Şi cel mai mic lucru pe care-l faci, dacă-l agoniseşti pentru a te îndreptăţi, ai pierdut. De aceea starea de pocăinţă este atât de frumoasă.
