
Să nu vorbim în plus, să nu osândim și să nu ne facem planuri deșarte





Statisticienii socotesc că pe fața pământului există un miliard și jumătate de locuitori. Dintre toți aceștia nu există nici măcar o singură persoană care, folosindu-și însușirile minții, să vă poată spune ce se va întâmpla cu lumea la sfârșitul veacurilor și ce se va întâmpla cu noi când vom muri. Și toate miile de milioane de oameni care au trăit pe pământ înaintea noastră nu ne puteau spune în nici un chip, prin însușirile minții lor, cu hotărâre și fără tăgadă, despre sfârșitul lumii, și ce ne așteaptă după moarte – ceva ce să putem pricepe cu adevărat, cu mințile și cu inimile noastre.

Totuși, moartea nu este atât de înfricoșătoare cum este judecata care are loc în acel ceas; deoarece, când iese sufletul din trup, îl întâmpină mulțime de îngeri, dar se adună și mulțime de draci; îngerii îi arată faptele lui cele bune, iar dracii pe cele rele. Și totuși, așteaptă să vină din Cer hotărârea osândirii lui, și iarăși, nădăjduiește la mântuire.

Iubirea, element fundamental în relațiile dintre creștini, ca mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos, este aceea care restaurează prin har și integrează în comuniune, prin Biserică, pe cei vii cu cei adormiți. Ea menține legătura vie între cele două lumi în care acționează Biserica și determină uneori schimbări radicale, orientând viața spre înțelegerea și apropierea de semeni și de cei trecuți la cele veșnice.

Pregătirea ce avem a face în vederea acestei Sfinte Taine se împarte în trei: înainte, în timpul şi după împărtăşire.






Părinte, unii mireni ce trăiesc duhovnicește se îngreuiază seara, când se întorc obosiți de la lucru, să mai facă Pavecernița – și se mâhnesc…
Când se întorc seara târziu de la muncă și sunt obosiți, niciodată să nu se silească pe ei înșiși cu neliniște, ci totdeauna să își spună cu mărime de suflet:

Vă sfătuiesc să aveţi în toate discernământ şi înţelepciune. Feriţi-vă de extreme. Nevoinţa trebuie să se facă cu măsură. Cel ce nu are virtuţi mari şi se nevoieşte asemenea celor desăvârşiţi, vrând să trăiască cu asprime, precum Sfinţii Asceţi, se primejduieşte să fie luat în stăpânire de mândrie şi să cadă.

Primul organ al simţurilor care ne întâmpină este cel al vederii. El este numit de către cercetătorii firii [omeneşti] „simţul cel împărătesc”, iar de teologi „cel care se supune Duhului dumnezeiesc” şi „rudenia minţii”.



În fiecare zi Dumnezeu ni Se dezvăluie din ce în ce mai mult. Dar acest fapt are ca şi consecinţă imediată şi dezvăluirea propriului nostru suflet, în cele mai adânci ale lui, oferindu-ne posibilitatea să vedem realitatea de neînchipuit pe care a creat-o păcatul în el.