
În timp ce citea Înalt Preasfințitul, mi-a venit gândul ăsta: aveau dreptate că era un om păcătos, acolo nu a fost minciună. Și ce virtute a avut acest om păcătos, ca Hristos să vină în casa lui? Mă gândesc: curiozitate copilărească? Adică copilărește, oare, să urce într-un copac ca să vadă cine este Proorocul de care se vorbește atâta? Oare era ceva mai mult decât doar o curiozitate copilărească care îl face să facă un gest copilăros? Nu știm. Sau poate putem ști ceva din roadele care au ieșit din această mică sămânță, aparent ieftină, aparent de nimic, o mică curiozitate. Dar Făcătorul – în cazul ăsta Însuși Hristos, deși era Om pe pământ, este și Făcătorul – cunoștea adâncul, străfundurile inimii omului, și ceva mai mult ce putea rodi – ceea ce a și rodit. Mă întreb ce este în fiecare dintre noi, care poate rodi mântuire? Dar ce m-a impresionat este ce puțin face omul și pentru ce puțin lucru poate să dobândească mântuire! Na, puțină curiozitate, na, un gest prin care s-ar fi putut face de râs… Vrea să vadă cine este Iisus ăsta, care trece pe aici. Și pentru atâta de puțină dorire de a vedea cine e Iisus ăla, iată că Domnul îi răspunde: Zahee – mă ierte Domnul că Îi parafrazez cuvântul – dacă vrei să Mă vezi, hai că vin la tine!
Doar că, vedeți, cred că noi, românii, am putea să înțelegem mai bine, suntem așa de manierați: vai, dar cum, Doamne, dar eu, dar la mine, că sunt nevrednic, sunt păcătos… Atunci Hristos, ca Dumnezeu, ne-o dă sub formă de poruncă: Zahee, coboară, că astăzi trebuie să fiu în casa ta. De la cine trebuie? De ce trebuie? Gândul Domnului: trebuie fiindcă tu vrei. Dar nu i-a spus așa, i-a spus-o ca o poruncă, la poruncă trebuie să faci ascultare. Zaheu face ascultare din toată inima, dintr-o bucurie, dintr-o surprindere, „numai la asta nu mă așteptam”. Dar trebuie, e poruncă, e prooroc. Un pic ne arată aicea ce este duhul poruncilor lui Dumnezeu, dar și ce este duhul pe care Biserica îl numea ascultare.
În modernitate, toate sensurile graiurilor bisericești se pierd, ascultarea acum devine noțiune cazonă, așa, ca în armată, trebuie să faci ascultare. Asta e ascultarea: bucuria aia a lui Zaheu știind că mântuire vine în casa lui. A dorit numai să vadă fața Acelui Om de care a auzit. Acel Om de care a auzit i-a dăruit mult mai mult: vin la tine! Puțină a fost lucrarea omului, multă lucrarea lui Dumnezeu. Puțină virtute în curiozitatea copilărească a lui Zaheu, mare răspuns primit: Zahee, coboară degrab, astăzi la tine trebuie să fiu. Și deci covârșitoare bucurie, surpriză, uimire. S-a zguduit sufletul acestui om păcătos la care a venit să prânzească și mântuire s-a făcut în casa lui.
Acum a zis: jumătate din avuția mea o dau săracilor, iar dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva… – acest „dacă” nu înseamnă ceva condiționat: dacă cumva, el știa că năpăstuise, și probabil pe mulți, ca să ajungă să fie bogat – întorc împătrit. Păi îmi vine să zic: măi, ce bogat trebuie că era, să îndrăznească să spună asta, să întoarcă împătrit tuturor celor pe care i-a năpăstuit?!
Acum, o mică paranteză, ce a întors celor năpăstuiți mă întreb dacă le-a fost spre mântuire sau spre pierzanie, că omul are prostul obicei de a i se urî cu binele. Oare câteodată mă întreb: nu era mai bine să rămână aceia în sărăcie și năpăstuiți și să strige: Doamne, nu mai avem ce mânca, Doamne miluiește! Și nu-i atâta de important că Dumnezeu neapărat le va da ce mânca și că Dumnezeu neapărat îi va milui, cât este de important că au strigat cândva în viața lor: Doamne! Deci când Hristos ne cere să facem milostenii și să facem toate lucrurile bune, nu are în vedere, obiectiv, îmbogățirea celor năpăstuiți de către noi. Are Dumnezeu destulă bogăție și mijloace să facă și fără noi. Ce cere de la noi este să facem un pic, sau dacă putem un pic mai mult, pentru mântuirea noastră.
Și mă gândesc și asta: că dacă banii împătriți pe care i-a întors Zaheu năpăstuiților ar putea să facă rău, dar poate energia pocăinței lui Zaheu, a dragostei, a iubirii cu care acești bani au fost dați înapoi, poate că aceea i-a mântuit și pe cei care i-au primit. Însă mi-am amintit de cuvântul pe care mi l-a dat Domnul adineauri: depinde de alegerea omului, depinde de libertatea omului. Poți să dai omului toți banii lumii, toată avuția lumii sau toată sărăcia lumii, poți să faci omului tot binele sau tot răul, dar dacă se va mântui acel om, până la urmă este propria sa răspundere.
Și, iarăși, vorbim de libertatea asta care este culmea darurilor lui Dumnezeu pentru om, în care mai mult decât orice se răsfrânge dumnezeirea pe care Dumnezeu vrea să ne-o împărtășească, numindu-ne deja dumnezei [după har]. Zice psalmul: Dumnezeu a stat în adunarea dumnezeilor și în mijloc între dumnezei va judeca. Judecătorul ca pe dumnezei [după har] ne privește, deci aceasta este culmea dăruirii dumnezeirii, dar fiind încă în facere, suntem răspunzători pentru lucrul ăsta.
Zaheu s-a mântuit – ați auzit de la părintele care ne-a citit în autocar din comoara Tradiției bisericești, că știm acum ceva mai mult ce s-a întâmplat cu Zaheu, știm că a fost episcop al Cezareei Palestinei și că a fost unul din sfinții Bisericii, bine, asta o știam și, uitându-ne în calendar, dar ne bucurăm să știm ceva mai mult din amănunte. Și cerem rugăciunile Sfântului Zaheu, ca și a Maicii Domnului, și a tuturor sfinților, ca și noi să ne mântuim și să punem la bună rodire darul ăsta, cel mai mare dar, înfricoșător, al libertății pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu.
Pr. Rafail Noica