Dacă viaţa Maicii Domnului a fost sfântă, moartea ei a fost dumnezeiască. Moartea Maicii Domnului n-a fost moarte, ci o adormire lină.
Ceea ce a născut pe “Domnul vieţii” n-a fost cutremurată de umbrele morţii, pentru că dincolo de acestea, vedea cum Hristos, Fiul ei o aştepta plin de lumină şi bucurie, spre a o aşeza la dreapta Sa, după cuvântul psalmistului, ce zice: “Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină prea aurită si înfrumuseţată.” (Ps. 44,11)
“Iubiţii noştri fraţi creştini,
Cu toate cerurile, cu toată creaţia lui Dumnezeu, dacă n-ar fi Maica Domnului, n-ar fi atât de foarte frumos şi împlinită. Este stăpâna cerului şi a pământului! Este atâta loc în împărăţia lui Dumnezeu, să stea ca o împărăteasă, dar îi convine mai mult să stea la căpătâiul nostru!
Mai înainte cu trei zile de Adormirea Maicii Domnului, Prea Sfântul şi Atotputernicul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trimis din cer pe Arhanghelul Gavriil ca să binevestească Maicii Lui mutarea ei la cele fără de grijă. Acelaşi dumnezeiesc Arhanghel care fusese trimis de Dumnezeu când i-a binevestit ei că va naşte pe Hristos, Mântuitorul lumii, vine acum şi-i vesteşte mutarea din această viaţă pământească la odihna cea veşnică şi la slava şi cinstea cea negrăită pe care o are în cer.
Orice acţiune înaintea căreia sau după care nu poţi spune o rugăciune e mai bine să nu o faci.
Tot războiul se duce pentru smerenie.
Multă vreme n-am ştiut de ce trebuie să mă întristez, de vreme ce Domnul mi-a iertat păcatele. Şi am cunoscut că cine nu are întristare nu poate sta în smerenie, pentru că duhurile rele ne insuflă mândrie.
Una dintre definiţiile ateismului pe internet te face să te gândeşti la adevărata miză a credinţei: „Ateismul poate fi definit ca o credinţă că nu a fost nimic şi nimic nu s-a întâmplat nimicului şi apoi acel nimic a explodat fără nicio raţiune, creând totul, şi apoi o serie de nimicuri s-a aranjat magic replicându-se pe ele până au ajuns dinozauri. Sună perfect logic”.
Această definiţie ridică multe întrebări asupra chestiunii creaţiei lumii.
Părinte, se vehiculează nişte proorocii în legătură cu apropiatul sfârşit al lumii, sfinția voastră ce spuneți?
Eu spun una care e mai veche şi mai sigură: va fi sfârşitul lumii cândva! «Nu se mişcă, spune Mântuitorul, fir de păr fără voia Mea» şi degeaba ne zbatem noi făcând legătură cu nişte informații, poate chiar false. Deci să ne grăbim încet.
Părinte, unii mireni ce trăiesc duhovnicește se îngreuiază seara, când se întorc obosiți de la lucru, să mai facă Pavecernița – și se mâhnesc…
– Când se întorc seara tărziu de la munca și sunt obosiți, niciodată să nu se silească pe ei înșiși cu neliniște, ci totdeauna să își spună cu mărime de suflet: ,,Dacă nu poți citi toată Pavercenița, citește o jumătate, sau o treime din ea“, și să încerce altădată să nu se mai obosească atât de mult în timpul zilei. Să se nevoiască, pe cât pot, cu mărime de suflet și să se încredințeze lui Dumnezeu în toate – și Dumnezeu va lucra. Mintea să se afle întotdeauna lângă Dumnezeu. Aceasta este cea mai bună lucrare.
Asceza monahilor şi a mirenilor are drept scop curăţirea minţii şi unirea cu Dumnezeu, prin harul Său. Teologia ortodoxă dă mărturie prin experienţă despre această unire, care, în cazul celor înaintaţi duhovniceşte, devine teologie apofatică, imposibil de cuprins în cadrele raţiunii lumii căzute.
Această cufundare, această conștientizare și asumare prin acceptare a trecutului, a evenimentelor lui trecute, este, de fapt, o lucrare a pocăinței. Fără această asumare a trăirilor refuzate, îngrămădite în uitare pentru că nu sunt „frumoase” sau sunt prea dureroase, pocăința, oricât de „sinceră” ar fi, va cuprinde doar frunzele și, eventual niște ramuri ale faptelor și atitudinilor noastre înstrăinate de Dumnezeu.
Ca orice monah, dar şi ca păstor de suflete, Sfântul Grigorie Palama vorbeşte des despre rugăciune şi despre nevoinţele despătimirii. Curăţirea de gândurile pătimaşe şi de creaţiile nesfârşit de complicate ale imaginaţiei, care împiedică rugăciunea, e „subiect“ des întâlnit în sfaturile tuturor Părinţilor îmbunătăţiţi. Bineînţeles, şi la Sfântul Grigorie Palama, vederea lui Dumnezeu în rugăciune este strâns legată de curăţirea ascetică, întoarcerea spre sine, atenţie şi tăcerea minţii. Alipirea minţii de cele dumnezeieşti, depăşirea alipirii de cele materiale, reprezintă revenirea întru sine a omului şi zborul mai presus de toate cele create.
Niciun ascet nu s-a sfințit fără nevoințe. Nimeni n-a putut să ajungă la duhovnicie fără să se nevoiască. Trebuie să fie nevoințe. Nevoință sunt metaniile, privegherile și așa mai departe, dar fără siluire. Toate să se facă cu bucurie. Nu atât metaniile pe care le vom face, nu rugăciunile – ci dăruirea, dragostea pentru Hristos, pentru cele duhovnicești. Sunt mulți care le fac pe acestea nu pentru Dumnezeu, ci pentru asceză, pentru folosul trupesc, însă oamenii duhovnicești o fac pentru folosul sufletesc, pentru Dumnezeu. Dar se folosește mult și trupul, nu se îmbolnăvește. Vin multe bunătăți.
Vai acelora care se întinează cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeieştile Scripturi! Văi de cei cîţi murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii!
Tainele, ne zic Sfinţii Părinţi, sunt numai în Biserică. Şi aş vrea să se înţeleagă lucrul ăsta mai deplin. Când văd în tot felul de contexte secvenţa asta: „Biserică creştin-ortodoxă” este, nu ştiu cum să zic, triplu pleonasm, sau dublu pleonasm. Adică cele trei sunt sinonime, dacă e Biserică, nu poate fi decât creştină; dacă e creştinism, numai ortodox. Tot restul este o deformare. Însă tare aş vrea să se citească mai mult cărţulia aia a lui Homiakov, care s-a tipărit aicea, la Alba Iulia, pe care am recomandat-o şi altcândva, greu de înţeles pentru gândirea noastră obiectivă şi nepersonală, însă aş vrea să se citească mai mult, şi să dea Dumnezeu să se înţeleagă mai adânc.
“Omul în întregimea lui are a doua însemnătate după Dumnezeu; un singur suflet e mai de preț decât toată materia acestei lumi. Omul nu e o făptură închisă în lumea de aici. El nu se mulțumește numai să creadă în existența unei lumi nevăzute (cum face omul protestant) sau să deducă cu mintea existența ei din lumea sensibilă, văzută, (cum face teologul catolic), ci urmărește să se afle într-o legătură cu ea (cu lumea nevăzută).
Orice rugăciune este o lovitură dată diavolului.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, traducătorul în limba rusă a Filocaliei ne îndeamnă să continuăm să ne rugăm chiar dacă ne rugăm prost, chiar dacă simțim că rugăciunea noastră nu se înalță atât cât am dori și roadele ei întârzie să apară, să ne rugăm totuși mai departe, deoarece diavolii cunosc puterea rugăciunii și ajutorul pe care îl dobândesc de la Dumnezeu rugătorii și de aceea fug.
În Sfânta Liturghie, cei care vin să se împărtăşească spun o anumită rugăciune, din care o să citez o parte: Cred, Doamne, şi mărturisesc cu Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.