Rugăciunea cere experienţa unei libertăţi duhovniceşti pe care majoritatea oamenilor o ignoră. Primul semn de emancipare e renunţarea la a ne impune voinţa asupra celorlalţi. Cel de-al doilea e o eliberare lăuntrică de sub puterea pe care ceilalţi o au asupra noastră. Înfrânarea dorinţei de a domina e o etapă extrem de importantă, urmată îndeaproape de neplăcerea de a-l constrânge pe fratele nostru.
Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare.
Scăldătoarea şi acea apă, după părerea mea, semnifică poporul iudeilor. Pentru că Apocalipsa lui Ioan ne arată clar că oamenii sunt reprezentați în chipul apelor. Când multe ape s-au arătat lui Ioan şi el a întrebat ce sunt acestea, a primit răspunsul că aceştia sunt oameni (cf. Apoc 17, 15).
De aceea, acea apă care închipuie un popor era înconjurată de cele cinci cărţi ale lui Moise, ca de nişte pridvoare.
Mănăstirea Suruceni păstrează cu sfinţenie o părticică din moaştele Sfântului Ierarh Nicolae.
Pe vremea binecredinciosului împărat grec Alexie şi a patriarhului Constantinopolului, Nicolae, stăpînind în Rusia iubitorul de Hristos marele domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici şi Vladimir cel de bun neam, domnul Cernicovului, care după aceea s-a făcut monah, a fost năvălire a ismailitenilor contra stăpînirii greceşti de pe acea parte de mare, pentru că, începînd de la Herson, vrăjmaşii Crucii lui Hristos, au robit pămîntul creştin pînă la Antiohia şi Ierusalim şi au pustiit cu foc şi cu sabie toate cetăţile şi satele, bisericile şi mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbaţi, femei şi copii, i-au robit şi toate părţile acelea le-au luat în stăpînirea lor. Atunci şi cetatea Mirelor, cea din latura Lichiei, unde se aflau cinstitele moaşte ale arhiepiscopului lui Hristos, Nicolae, au pustiit-o tot aceiaşi agareni.
Textul Evangheliei de astăzi ne întoarce aproape de începutul activităţii Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ. Sfântul Evanghelist Ioan încheie capitolul 4 al Evangheliei sale, precizând că a doua minune a lui Iisus, săvârşită după întoarcerea din Iudeea în Galileea, a fost vindecarea fiului unui funcţionar imperial în Capernaum, pe care l-a vindecat de la distanţă. Cea dintâi minune săvârşită de Iisus a fost prefacerea apei în vin, la nunta din satul Cana, din provincia Galileea.
Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?
Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dumnezeu ca să ne ajute.
Aşa cum mama îşi învaţă copilul să meargă, ne învaţă şi Domnul să credem în El cu credinţă vie. Mama îşi pune copilul pe picioare, îl lasă să stea aşa, se îndepărtează de el, apoi îl cheamă să vină la ea. Rămânând singur, fără sprijinul mamei, copilul începe să plângă, vrea să se ducă la ea, dar nu încearcă, de frică să facă primii paşi, până când se hotărăşte să păşească şi cade. întocmai ca o mamă, Domnul îl învaţă pe creştin să creadă în El, credinţa fiind ca şi mersul (credinţa – cale duhovnicească).
Ne naștem robi păcatului împotrivirii și, din păcate, rămânem așa și după Sfântul Botez pentru că nimeni nu ne învață să trăim în Hristos, în Duhul Sfânt. Tot ce învățăm este să trăim, să supraviețuim să ne „descurcăm” în această lume. Până și Dumnezeu ne este prezentat ca Cineva care ne „împlinește dorințele” dacă suntem cuminți, și ne „pedepsește dacă nu suntem cuminți…
E veche de când lumea boala împotrivirii omului de a fi „ca Dumnezeu” făcând ce-i cere (de fapt ce-i oferă) Dumnezeu. Tocmai din acest motiv S-a făcut Dumnezeu Fiul Om ca să ne elibereze din această robie, din această cumplită boală a împotrivirii la Bucurie.
În faţa lui Dumnezeu nu contează cantitatea, ci străduinţa, o intensitate în străduinţă, pentru că toţi ne străduim într-un fel. Dacă te străduieşti să faci o rugăciune şi n-o faci cum trebuie, Dumnezeu primeşte silinţa ta. Dacă te străduieşti să faci un bine cuiva şi dai foarte puţin – pentru că nu ai mai mult – Dumnezeu preţuieşte aceasta. Dacă posteşti, Dumnezeu apreciază acest efort al tău, chiar dacă adeseori mai calci postul. Toate sunt apreciate de Dumnezeu în felul Lui divin – nu în fel omenesc – pentru că Dumnezeu nu răsplăteşte fapta şi rezultatul ei, ci străduinţa ta. Adeseori vedem că un om care face un efort mai mic primeşte o răsplată duhovnicească mai mare şi un om care face un efort mai mare primeşte o răsplată mai mică, pentru că Dumnezeu cunoaşte adâncul inimii noastre mai bine decât noi înşine.
Nu poate înţelege şi nici practica iertarea cel stăpânit de îndreptăţirea de sine. Acela va fi permanent blocat în argumentele care-i justifică atitudinea sa faţă de ceilalți. Cine este obsedat de dreptate nu poate ierta, pentru că nici nu poate iubi. Acela percepe viaţa la schimb, mercantil: aşteaptă mereu să primească atât cât dă. Omul smerit, despre care am mai vorbit în dialogurile noastre, omul care-şi vede întâi de toate propriile neputințe şi este preocupat să nu greşească semenilor, acela va fi dispus să ierte la nesfârşit.
O altă cale de a ajunge în duh este tăcerea. Avem mare nevoie să învățăm tăcerea ca lucrare a minții. Că mult mai vorbim! Vorbim, vorbim… dar de ascultat nu ne ascultăm nici pe noi, nici pe cei din jur și, în orice caz, nu-L ascultăm pe Dumnezeu. Cred că Părintele Rafail spunea odată că omul tot cere, cere, cere și Dumnezeu zice: „Eu aș vrea să-i răspund dar dacă el nu tace deloc, ca să-i pot răspunde… cum să intervin?”.
Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 23
Maica Vieţii stă la începutul unei noi umanităţi, care restaurează condiţia femeii şi, în special, a mamei, însuşi numele de Eva al primei femei înseamnă „viaţă”. Citim în Facere 3, 20: Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii. Eva trebuia să fie Maica vieţii. Ea însă a căzut în păcat şi a adus pentru ea şi pentru toţi urmaşii ei pedeapsa morţii sufleteşti şi trupeşti. Ea a născut într-adevăr fii şi este maică a întregului neam omenesc, dar a născut fii spre moarte, datorită căderii în păcat. Dumnezeu a rânduit ca o Nouă Evă să fie Maica Vieţii. Iar această Nouă Evă este Sfânta Fecioară Maria.
În anul 1858, în miercurea din săptămâna a cincea a Postului Mare, monahia Eudoxia din Diveevo a umplut cu gheaţă o ladă mare. Deodată s-a împiedicat de o scândură şi a căzut cu putere pe câteva bucăţi de gheaţă ascuţite.
N-a scos nici un ţipăt atunci când a căzut. În ceasul acela, celelalte măicuţe erau toate afară şi lucrau lângă sania lor. Şi-au dat însă seama de absenţa Eudoxiei şi, intrând, au găsit-o căzută, în întuneric.
Le-a fost teamă că a murit. Doi ţărani le-au ajutat şi au scos-o cu mare greutate. Eudoxia încă mai trăia. Au transportat-o la cea mai apropiată chilie, l-au înştiinţat pe duhovnic şi, cu binecuvântarea egumenei, au chemat un doctor din sătul Vertianovo.
Toţi membri societăţii sunt datori să slujească lui Dumnezeu. Sfinţii, eroii, conducătorii de oameni, creatorii de frumos, gânditorii şi oamenii de ştiinţă, educatorii şi iconomii, toţi, pe tărâmul lor, prin mijloacele lor de lucru, fără a face neapărat teologie, au datoria să-şi dedice munca lui Dumnezeu, Cel ce i-a dăruit cu talantul pe care-l au, ca să-l întoarcă înapoi înmulţit.
Deşi nu li se cere un militantism creştin, ei sunt angajaţi prin însăşi condiţia umană în a sluji fie lui Dumnezeu, fie satanei, fără echivoc, fără posibilitate de neutralitate.
Îndrăzniți, cei ce ați păcătuit! Este și pentru noi izbăvire! Iisus Hristos, care a purtat pe umerii săi păcatele întregii lumi și care a plătit cu moartea sa pe Cruce datoriile noastre față de Dumnezeu, poate duce pe umerii Săi și păcatele noastre.
Oamenii ajung la Dumnezeu pe căi diferite. Uneori, întâlnirea cu Dumnezeu este neaşteptată şi neprevăzută, alteori, ea este pregătită printr-un drum lung făcut din tatonări, îndoieli, deziluzii. În anumite situaţii, Dumnezeu îl „prinde” pe om, luându-l prin surprindere; în altele, omul Îl găseşte pe Dumnezeu, întorcându-se spre El. Aceasta convertire poate surveni la orice vârstă, în copilărie sau adolescenţă, la maturitate sau la bătrâneţe.
Bucuria este o altă coordonată esenţială a spiritualităţii ortodoxe. […] În Răsărit, totul e născător de bucurie. Naşterea este bucurie, căci lumea este frumoasă şi Stăpânul ei este Dumnezeu; viaţa e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Vieţuirea, şi în mijlocul lumii şi în pustiu, duce la bucurie. „N-am văzut – zice Paladie, în Historia Lausiacă – printre cei ce locuiesc în pustie, pe nici unul întunecat sau trist. Nimeni n-ar fi în stare să trăiască aici pe pământ o bucurie şi o încântare trupească la fel cu dânşii”.
Cine este aceea care dăruieşte Mironosiţelor întreaga strălucire cerească? Preasfânta Maică a Domnului.
Ea este cea dintâi Mironosiţă şi mai presus de toate. Despre ea se spune în sfintele rugăciuni că ne-a născut scumpul Mir Ceresc, pe Domnul Hristos, dăruindu-ne bună-mireasmă. De aceea este cea dintâi Mironosiţă, înaintea tuturor. Şi fericit este acel suflet care îi urmează, cu credinţă, în Fiul Său Cel Înviat, în Domnul Hristos, cu dragoste sfântă, cu rugăciune, cu post şi cu toate celelalte sfinte virtuţi.