“Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.
(Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)
Fiecare dintre noi are păcate, rătăciri, greşeli, amărăciuni şi necazuri – şi totuşi, toate acestea n-ar trebui să existe între noi, de vreme ce fiecare dintre noi are îngerul său păzitor. De ce se întâmplă aşa? Bineînţeles că îngerii n-ar îngădui aceasta dacă nu am fi vinovaţi noi înşine. Iar de vreme ce ei îngăduie, asta este fie pentru că singuri nu lăsăm ajutorul îngeresc să ajungă la noi, fie pentru că prin impotriva-lucrarea şi impotriva-asezarea noastră sufletească nimicim şi abatem de la noi toate strădaniile îngerilor de a împreună-lucrarea cu noi în bine.
Coboară din înălţimile trufiei tale şi vezi-ţi sărăcia. Eşti pământ şi cenuşă, umbră şi fum, iarbă şi floare a câmpului. Ce motiv este acesta de mândrie? Ai putere peste mulţi oameni? Şi la ce-ţi foloseşte să ai putere peste mulţi oameni, dacă patimile au putere asupra ta? Sau poate eşti din aceia care acasă la ei sunt călcaţi în picioare de slujitorii săi, iar când iese în piaţă, se arată mândri, pentru că sunt stăpâni asupra mai multor oameni. Bine ar fi să fii stăpân peste patimile tale, sau măcar asemenea celor pe care-i întâlneşti în piaţă. Dacă este vrednic de osândă cel care se laudă cu virtuțile sale, nu este, oare, ridicol cel care se laudă cu lucruri de nimic?
Nimic nu m-a ajutat mai mult în viaţă ca suferinţa. Singură suferinţa este suprema catedră de teologie. Sunt sigur că îngerii erau geloşi pe noi pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră. Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi. Nu este vorba de o suferinţă. Tendinţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o „închisoare în închisoare”, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie se aplica regimul de exterminare specific fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în Zarca m-au ţinut.
Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumeră precum urmează:
Prima: neluarea în seamă, ignorarea.
Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).
O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ți-se un cuvânt de supărare ori facându-ți-se o dojană?
Învăţătura Bisericii noastre bazată pe Revelaţie afirmă că, deşi calitatea şi cantitatea pedepselor iadului nu sunt aceleaşi pentru toţi păcătoşii, ele fiind în funcţie de gradul de răutate a faptelor şi intenţiilor celor ce le-au făcut, pedepsele iadului sunt veşnice (Mt 25, 46; Mc 9, 44; Ap 14,11; 20,10; Mărt. Ort. I, 60). Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că la înviere păcătoşii primesc trupuri veşnice, spre a putea suferi astfel osânda păcatelor lor, ca să nu se mistuie niciodată, arzând în focul veşnic, iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că orice pedeapsă din viaţa pământească se sfârşeşte o dată cu viaţa, pe când ale vieţii de dincolo sunt veşnice.
Despre minunata sălăşluire a lui Dumnezeu în om Domnul a spus ucenicilor Săi aceasta: „Cel ce Mă iubeşte pe Mine… şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el si Ne vom sălăşlui în el”. Aceste cuvinte s-au împlinit la apostoli şi la toţi sfinţii. Apostolul Ioan scrie în prima sa epistolă: „Dumnezeu rămâne în noi. Prin aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El în noi, din Duhul pe care ni L-a dat”. Apostolul Pavel afirmă despre sine: „Nu viez eu, ci viază întru mine Hristos”. Ce spunem? Nu aveau toţi apostolii pe Dumnezeu în ei? Din acea zi istorică, în care Dumnezeu Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei în a cincizecea zi după Înviere, toţi s-au umplut de Duhul Sfânt.
Baza pocăinței este lepădarea de sine. Pentru că voința și plăcerea de sine și iubirea de sine și egocentrismul au fost cauza căderii, acestea, dacă nu vor fi smulse din rădăcină, nu este cu putință ca dumnezeiescul Har să se apropie de noi. Da! Cum altfel să ne umbrească Harul dacă nu vom deveni curați cu inima? Fără inimă curățită nu-L vom vedea pe Dumnezeu. Nu că nu-L vom vedea, dar nici nu-L vom simți.
Să încercăm să-i facem buni pe cei răi, dându-le sfaturile potrivite. Dar dacă ei dispreţuiesc cuvintele noastre, să nu mai insistăm. Nimeni nu se face bun cu forţa. Nici Dumnezeu nu vrea să urmăm calea virtuţii cu forţa, ci numai prin propria noastră voire.
Nu. O chestiune de voinţă este să intri în bucuria care este a lui Dumnezeu. Bucuria o dobândim intrând prin uşile care duc la ea. Este chestiune de voinţă să facem poruncile lui Dumnezeu. Şi nu de voinţă, ci de încordare a voinţei, pentru că noi înţelegem prin voinţă puterea firii care zice: vreau! Dar aceasta este voinţa care spune: aşa să faci! Şi pe urmă spune: deşi am vrut, n-am putut!
Înţelege că eşti distras de gânduri. Ideea e că treptat vei recunoaşte aceste gânduri de cum se ivesc şi le vei respinge fără prea multă zarvă. Nous-ul stă precum o santinelă la intrarea în inimă, recunoscând gândurile pe măsură ce înaintează şi le loveşte.
Această stare de veghe este numită nepsis, „trezvie”, starea de veghe pe care Hristos a lăudat-o în pilda celor cinci fecioare înţelepte (Mt. 25,11-13). Marii lucrători ai rugăciunii sunt numiţi „neptici”, din cauza trezviei lor.
Problema care se pune este aceea de a-L recunoaşte pe Duhul Sfânt şi de a nu-L confunda cu vreun alt impuls, cu vreo altă inspiraţie venită din lume, sau cu o mişcare de natură doar psihică sau fizică. Duhul Tatălui nu ne poate insufla un gând sau o acţiune care să vină în contra Fiului Său Divin. De aceea insuflarea Duhului lui Dumnezeu este în mod fundamental legată de o rugăciune adresată lui Hristos.
Insuflarea Duhului este foarte precis legată de credinţă.
Crucea lui Hristos a fost scară a suirii din iad în rai pentru cei care au trăit înainte de Domnul Iisus Hristos. Pentru noi, ea este scară a suirii la cer îndată după desfacerea sufletului de trup, însă pe ea se suie doar cei ce s-au obişnuit să umble sub cruce în viaţa de acum.
Cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, dar pentru cei mântuiţi este puterea lui Dumnezeu (I Cor. 1,18)
Ce gând bun a pus Domnul în inima celor ce au ctitorit biserica aceasta, să o închine slavei Crucii Lui! Cât de mângâietor este acest lucru pentru cei vii şi cât de mângâietor pentru cei adormiţi! Cât de multă hrană pentru credinţă aduce această îmbinare a slavei înălţării Crucii cu vremelnica odihnă a rămăşiţelor noastre pământeşti după ieşirea din această viaţă! Vă amintesc icoana noastră plină de înţelesuri care înfăţişează învierea! Acolo e zugrăvită Crucea, care cu capătul de jos se pogoară până în iad, iar cu braţele se sprijină pe pământ… Pe partea de jos, ce se pogoară în iad, suie protopărinţii – Adam şi Eva… iar după ei şi ceilalţi drepţi, traşi de dreapta Domnului, Care stă pe capătul de sus. Cred că înţelegeţi sensul acestei reprezentări!
1. Când mintea şi închipuirea omului se îndepărtează de imaginile şi înrâuririle lumii celei din afară şi se adună întru cele dinăuntru, atunci se întoarce către sine, adică se face una cu modul de cugetare care îi este propriu şi care este cu totul altul decât acela pe care îl dobândesc cei care se desfătează de lucrurile cele din afară. Cugetarea celor din afară nu este firească, ci împotriva firii. Şi când omul se îndepărtează de cele din afară, atunci acest mod adevărat şi firesc de cugetare, care este o parte a fiinţei lui, este condus către rugăciune şi se alipeşte de aceasta. Prin rugăciune, omul ajunge să cunoască pe Dumnezeu cu toată puterea dragostei şi cu toată pornirea de a-L iubi pe care o simte.
Libertate şi păcat
Fecioara Maria este prima fiinţă umană cu adevărat liberă în istoria omenirii. Ea se păzeşte de păcat şi răspunde în mod liber iubirii lui Dumnezeu, cu o iubire neînfrânată. Această libertate îi îngăduie să se umple şi să se bucure de harul Duhului Sfânt. Păcatul este pierderea libertăţii. Este pierderea sensului existenţei: o viaţă în întregime superficială, materială, o viaţă de plăcere, egoistă, marcată de un conflict cu ceilalţi şi uitarea lui Dumnezeu. Ostilitatea faţă de ceilalţi şi iresponsabilitatea vin din faptul că ne-am rupt de sensul suprem care este Dumnezeu.
Notă: Citatele reprezintă cuvintele Părintelui Ioannis Romanidis, în vreme ce textul normal reprezintă scholiile Mitropolitului Ierotheos Vlachos.
Este esenţial să facem distincția între dogmă şi taină, pentru că una e taina Sfintei Treimi, care este trăită, pe cât e cu putinţă, de omul îndumnezeit, şi alta e dogma, adică formularea raţională a tainei Sfintei Treimi sau a Revelației. Distincţia aceasta este fundamentală pentru teologia ortodoxă.
„Dumnezeu e pururea taină. Trebuie să facem deosebirea între taina Sfintei Treimi şi dogma Sfintei Treimi. Una e dogma, alta e taina.”
„Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă” (Matei 25, 27)
Creştinul este asemenea unui schimbător de bani
Aşa a grăit domnul către sluga sa cea leneşă şi aşa va grăi Hristos, Domnul nostru, fiecăruia dintre noi, când va veni la judecată şi va cere banii Săi cu dobândă.