Înţelege că eşti distras de gânduri. Ideea e că treptat vei recunoaşte aceste gânduri de cum se ivesc şi le vei respinge fără prea multă zarvă. Nous-ul stă precum o santinelă la intrarea în inimă, recunoscând gândurile pe măsură ce înaintează şi le loveşte.
Această stare de veghe este numită nepsis, „trezvie”, starea de veghe pe care Hristos a lăudat-o în pilda celor cinci fecioare înţelepte (Mt. 25,11-13). Marii lucrători ai rugăciunii sunt numiţi „neptici”, din cauza trezviei lor. „Privegheaţi dar în toată vremea rugându-vă, ca să vă întăriţi să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea Fiului Omului”. (Lc. 21, 36)
Capacitatea noastră de atenţie a fost afectată cred de existenţa Internetului. Ne dă senzaţia că unde suntem acum, locul unde se află trupurile noastre, nu este viaţa reală. Viaţa reală este dincolo, în spaţiul cibernetic, unde celebrităţile fac lucruri la care merită să te holbezi, unde duşmanii politici spun lucruri care merită a fi luate în zeflemea. Internetul este atât de trepidant, încât pune în umbră vieţile noastre obişnuite. Ai senzaţia că ceea ce faci acum se petrece în spatele scenei. Chiar şi când dormim, Internetul e în plin avânt, scăpărător şi viu; nu se opreşte vreodată.
Pseudo-realitatea ceţoasă pe care media digitală o ţese are un efect opresiv. Nu doar că ne înstrăinează de realitatea fizică, de firea noastră, de trupul nostru şi de oamenii din imediata noastră apropiere, ci ne şi setează pentru a fi neliniştiţi. Avem un fel de stare de alertă, e bună şi asta, dar în loc de a fi aţintită asupra unui scop, ea scormoneşte neîncetat. Dobândim obiceiul ca în timp ce facem ceva să privim în jur pentru a face altceva. Mintea nu se simte bine dacă se axează asupra unui lucru. Prin urmare, trebuie să facem deosebire între atenţia adunată, rugătoare, şi acea vioiciune neliniştită care ne-a intrat în obicei.
Vei observa că încercările tale iniţiale de a-ţi centra mintea pe Hristos vor fi condimentate cu gânduri străine. Aceste gânduri se pot naşte din propria noastră minte sau memorie, sau pot fi provocate de ceea ce auzi şi vezi. In general, avem o tendinţă spre neatenţie, mintea este mai degrabă uşuratică şi împrăştiată, decât concentrată şi adunată în sine. In primele etape ale Rugăciunii, omul se roagă fără atenţie, repetând cuvintele în timp ce mintea este împrăştiată.
Mecanismul prin care te vindeci de această risipire este următorul: începi să construieşti şi să dezvolţi acea parte a minţii tale care îţi supraveghează mintea. In loc de a fi pur şi simplu măturat de o amintire, un gând sau de vreun lucru pe care-l vezi, începi să zideşti o mica întăritură înlăuntrul tău unde poţi să stai lângă Domnul şi să observi tot ceea ce intră şi iese. Începi să discerni existenţa unor şabloane în gândirea ta. Vezi că anumite subiecte sau atracţii sunt deosebit de perturbatoare pentru pacea ta interioară. Prin practică, devii mai bun în a rămâne în acest punct neclintit de observaţie şi nu mai poţi fi cu uşurinţă alungat. (Desigur, în măsura în care poţi, ar trebui să eviţi acele lucruri şi acei oameni care te tulbură. De exemplu, dacă ştii că un film de război va stârni în tine setea de răzbunare, nu-l urmări.)
Cu timpul vei deveni mai bun în reţinerea nows-ului înlăuntrul tău, unde este zidit şi lucrează, unde poate privi cu discernământ tot ceea ce se apropie. Antrenează-ţi nous-ul să rămână înlăuntrul inimii şi să renunţe la obiceiul său de a rătăci pe afară fără nici o noimă şi nici un folos.
Uneori, aceste gânduri vin din amintiri dureroase sau din ceva ce ai văzut, dar uneori ele vin de la diavol. Ţine minte că scopul lui este să ispitească, să ne distragă şi să ne facă să ne îndoim de Dumnezeu; el nu vrea să pună în scenă vreo secvenţă din Exorcistul, deoarece cu cât este mai vizibil, cu atât este mai vulnerabil. Am citit recent acest punct de vedere interesant: dacă diavolul este în spatele fenomenului clarvăzătorilor/ medium-ilor care pot lua legătura cu cei morţi, este în interesul lui să nu ofere dovezi hotărâtoare cum că mesajele clarvăzătorului sunt autentice. Diavolul preferă ca lucrurile să rămână nesigure, iar oamenii să orbecăiască, să-şi dea cu presupusul.
Fiindcă dacă ar fi oferit dovada inexpugnabilă a unui astfel de contact spiritual, iar oamenii ar fi convinşi că tărâmul spiritual este real, nu le-ar lua prea mult timp să-şi dea seama că este mai bine pentru ei să se afle de partea celor care luptă împotriva diavolului. Astfel, e în interesul diavolului sa perpetueze obscuritatea unor astfel de fenomene.
El este un ispititor, nu un circar. Dacă reuşeşte să-ţi atragă atenţia de la rugăciune fără ca tu să remarci prezenţa lui, atunci şi-a atins scopul. Aşadar, el continuă să ne distragă de la rugăciune aruncând asupra nous-ului gânduri perturbatoare, neliniştitoare sau îmbătătoare, precum ai arunca cu cărămizi într-un geam. Aceste gânduri artificiale, indiferent de originea lor, poartă numele de logismoi.
Gândurile despre alţi oameni sunt un exemplu de logismoi, în special dacă-i judeci. Un Bătrân din zilele noastre a spus: „Când gândeşti: «Ei gândesc/zic despre mine…», cunoaşte că aceasta e de la diavol”.
În Evanghelia după Luca întâlnim un verset interesant despre naşterea lui Hristos. în străvechiul Israel, la patruzeci de zile de la naşterea unui copil, femeia mergea la templu pentru ca ei să i se facă o slujbă de curăţire, iar copilul să fie înfăţişat Domnului. Sfântul Luca ne spune că vârstnicul profet Simeon a venit la Măria şi Iosif, L-a luat în braţe pe Pruncul Iisus, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru împlinirea făgăduinţei Sale că Simeon va trăi suficient de mult ca să-L vadă pe Hristos. Pe când ţinea Pruncul în braţe, Simeon a rostit frumoasa rugăciune: „Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace” (Lc. 2, 29).
Însă, în continuare, a spus un lucru curios. Pe atunci, toţi credeau că Mesia va fi un geniu militar care va învinge armata romană de ocupaţie şi o va alunga peste hotare.
Simeon nu a spus nimic despre eliberarea politică, dar i-a zis Fecioarei Măria: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Lc. 2, 34-35).
De ce a spus că acest copil a venit pentru ca „să se descopere gândurile din multe inimi”? Aceasta nu are nimic de-a face cu înfrângerea romanilor asupritori. Atenţia s-a mutat deodată la viaţa lăuntrică a gândului şi a inimii. Cuvintele lui Simeon pregătesc calea pentru învăţăturile lui Iisus despre cât de importantă este starea omului lăuntric. „Pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii” (Mt. 12, 36), a spus El şi „nimic nu este acoperit care să nu iasă la iveală şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut” (Mt. 10, 26). Prin alungarea fiecărui gând nesăbuit şi venit din afară, Hristos vrea cu adevărat să ocupe întreaga atenţie a inimii.
Este interesant cum atunci când se naşte un copilaş, odată ce trece peste repriza iniţială de plâns, intră într-o stare de „alertă tăcută”. Priveşte cu stăruinţă tot ceea ce-l înconjoară şi caută în special contactul vizual cu ceilalţi. Nu pot decât să cred că aceasta pare a fi acel gen de atenţie care este scopul rugăciunii inimii. Când un copilaş se naşte, el trebuie să facă multe lucruri pe care nu le-a făcut până atunci: să respire aerul, să simtă frigul şi să se vaite. Dar, după ce s-a obişnuit oarecum cu mediul, devine alert, păstrând însă tăcerea. Poate că pentru el nu este ceva nou această stare; poate că face asta de câteva luni, încă de când s-a trezit [în pântecele mamei].
Poate că viaţa în pântece este asemănătoare cu felul de conştientizare pe care-l urmărim în Rugăciune. Dacă este aşa, atunci când ne străduim ca adulţi să ne păstrăm atenţia risipită asupra Rugăciunii lui Iisus, este încurajator să te gândeşti la faptul că, probabil, am fost odată buni în această lucrare.
Aşadar, nu deznădăjdui. Chiar dacă ţi se pare că rugăciunea ta este zadarnică şi uscată, ea este totuşi auzită. Sfântul Ioan de Kronstadt a spus: „Când te rogi singur, iar sufletul îţi este descurajat, şi eşti abătut şi apăsat de singurătatea ta, adu-ţi aminte atunci că, precum dintotdeauna, Dumnezeu Cel în Treime slăvit te priveşte cu ochi mai strălucitori decât soarele; la fel toţi îngerii, îngerul tău păzitor şi toţi sfinţii lui Dumnezeu. Cu adevărat te privesc; fiindcă ei sunt una în Dumnezeu şi unde este Dumnezeu acolo sunt şi ei. Unde este soarele, acolo sunt şi razele sale. Încearcă să înţelegi ce înseamnă aceasta”.
Frederica Mathewes-Green, Rugăciunea lui Iisus. Călăuza inimii către Dumnezeu, Editura Doxologia