Nimic nu m-a ajutat mai mult în viaţă ca suferinţa. Singură suferinţa este suprema catedră de teologie. Sunt sigur că îngerii erau geloşi pe noi pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră. Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să te cunoşti cu adevărat pe tine însuţi. Nu este vorba de o suferinţă. Tendinţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o „închisoare în închisoare”, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie se aplica regimul de exterminare specific fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în Zarca m-au ţinut. I-am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au organizat-o ei acolo cu deţinuţii vânduţi, ceea ce era de pedepsit cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. In trei zile mureai – s-a constatat. La camere frigorifice, unde erau minus câteva grade, ştiţi. Era beton peste tot, fără pat, fără scaun, dezbrăcat. Era regim de exterminare. Puteau să te împuşte, dar preferau să te lase să mori încet, fără să lase urme. E groaznic, dar am supravieţuit! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi… Aveam o curiozitate de copil să văd cum iese sufletul… Au murit mulţi. Nu puteam comunica decât prin morse, şi au cerut cei de alături să se spovedească. Tot prin morse. Eu puteam să transmit, dar nu puteam să primesc. Dacă te prindea, te omora pe loc.
Şi am avut următorul consemn cu ei, tot prin morse: „Mâine – la o anumită ora am apreciat cu ei atunci – staţi în partea asta a celulei. Eu vă dau un semnal prin morse, prin perete, să vă amintiţi în gând păcatele şi eu vă dezleg. Cu o condiţie: Dacă muriţi până mâine – pentru că aşa se punea problema – e valabilă spovedania. Dar dacă nu muriţi, la primul preot pe care-l întâlniţi să vă spovediţi din nou păcatele.” Adică am procedat cinstit în ceea ce priveşte respectiva Taină a Pocăinţei. Vă spun acestea ca să aveţi o imagine a stării noastre spirituale acolo, când erai în fiecare moment nesigur de clipa următoare. Această stare nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunăvoinţă omenească de la gardieni în tot acest timp. Te duşmăneau şi te omorau, pentru o pârlită de leafă, ca pe un mare criminal, pentru că aşa era educaţia pe care le-o făceau: „Tâlharilor, dacă nu vă astâmpăraţi, vă băgăm în locul lor!” Am fost întrebat de mulţi unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie, pentru că am trăit şi prin pustie. In închisoare, cei care nu credeau în Dumnezeu se chinuiau şi le era rău. Pentru că nu era o forţă nevăzută care să oprească niţel pornirile sălbatice, de cruzime, de ură care apăsau mereu pe om. Asta lipsea. In pustie însă dracii cu care lupţi se temeau de Dumnezeu şi era mai uşor, cu toate intemperiile vremii: iarnă, zăpadă, fiare sălbatice, respectiv stare încordată şi acolo. Era totuşi o notă de libertate.
Dumneavoastră încă nu ştiţi cât e de scumpă libertatea şi pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu? Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim.
Pentru că a sufla şi a răsufla e tot de la Dumnezeu. Şi atunci a avut marea prudenţă Domnul Hristos să ne spună că nu se mişcă fir de păr fără voia Mea. Suntem guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea, în toate gândurile noastre ascunse. Sigur că depinde şi pe ce poziţie te aşezi. Având în vedere şi numai lucrul acesta: viaţa veşnică. Dacă te rătăceşti de la Adevărul de credinţă, dacă eşti neatent sau eşti ateu – Doamne fereşte! Că-i mai gravă starea aceasta, nepăsarea aceasta. Aceasta e nesuferită la Dumnezeu… Pentru că nu e atât de supărat Dumnezeu pentru anumite greşeli pe care le facem cât e pentru că suntem nepăsători. Ne amânăm existenţa duhovnicească, mergem din inerţie. E o mare greşeală! Trebuie trăit fiecare moment în toată plinătatea lui. Să te cunoşti pe tine. Care e una din marile greşeli existente în lume? Fiinţa omenească, care e făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se izolează după propria sa pornire egocentrică.
Protagoras (asta mai mult ca o informaţie vă spun), un mare înţelept grec, care a trăit cu o sută de ani înaintea lui Socrate, adică, mai exact, cu patru sute de ani şi ceva înainte de Mântuitorul, a descoperit (că era foarte înţelept) lucrul ăsta grozav: omul e măsura tuturor lucrurilor. Ia să vedem, care om? Că-i un adevăr primit de Biserică. Dar care om? Omul din iad? Omul care nu s-a putut nici pe sine salva poate să fie măsura tuturor lucrurilor? Nu. Numai omul lui Dumnezeu după modelul lui Dumnezeu-Omul. Putem spune mai degrabă că nu Dumnezeu l-a dat afară pe Adam din Rai, ci Adam s-a exclus singur. Acesta este omul! Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, a fost întrebat: „Ce zici despre om?” Şi a răspuns: „Este copleşitor şi de neînţeles”. Dumnezeu păstrează încă taine despre om, necunoscute nici de îngeri. Pentru că e după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Singura fiinţă creată după chip şi asemănare – singura fiinţă în care trebuie să căutăm veriga (inelul) de legătură dintre Dumnezeu şi lume. Omului i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie.
Satana luptă din răsputeri, cu o râvnă pe care oamenii nu o cunosc, să ne dilueze ideea că suntem după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Pentru că îi ocupăm locul. Creaţia lui Dumnezeu nu poate fi dezminţită sau interpretată. Suntem chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Deci avem mare privilegiu, dar şi mare răspundere. De aceea vă spuneam că este foarte grav să nu ştii că exişti cu un sens şi de asemenea să nu te cunoşti cu adevărat.
N-ai stat de vorbă cu tine niciodată, bineînţeles, ţinând seama de marile valori: veşnicia… Ce e cu mine? Eu, ţinând seama de închisoare şi pustie, nu m-am folosit mai mult decât veghind la patul muribunzilor. Ţipete… Intrau într-un necunoscut nu pentru o mie de ani, ci pe veşnicie! Viaţa lor nu era plină cu fapte bune, era goală! Şi e goală la mulţi oameni. Mare greşeală această stare de a nu te cunoaşte pe tine!
M-a întrebat bunăoară părintele Teofil Părăian. Ne cunoaştem de şaizeci de ani. „Te mântuieşti, părinte?” „Părinte, zic, prea dură întrebarea. „Dar iată răspunsul meu: Nu mă mântuiesc!” „Cum aşa, părinte Arsenie?” „Păi, părinte, cum să mă mântuiesc eu?! Nu ne mântuim noi, că ne aşezăm noi aşa, ne rezervăm raiuri cum ne place?! La urma urmei avem câteva gâgâlici de fapte bune… Harul lui Dumnezeu te mântuieşte, care nu vine decât la omul smerit! Sunt smerit eu? Dacă fac pe smeritul, atunci mi se poate spune: e smerit mândruleţul! Suntem la dispoziţia lui Dumnezeu fără ca să ne treacă vreun gând că: «eu mă mântuiesc».”
Instinctul acesta de a trăi biologic îl are şi porcul, ca de altfel şi orice alt animal. Dar atât! Omul are conştiinţă, are o dăruire dincolo de raţiune. Vă daţi seama, e creat să ajungă dumnezeu după har! Căderea lui Adam ne-a întrerupt perspectiva îndumnezeirii!
A venit Hristos şi ne-a adus mai mult decât a pierdut Adam! Ne-a adus puterea de discernământ, puterea de a birui răul, de a accepta suferinţa, de a iubi pe vrăjmaşi şi de a deveni dumnezei după har. Pentru că zice: Şi veţi trece de la moarte la viaţă. Or, moartea nu înseamnă sfârşitul, ci înseamnă un alt început, fericit sau nefericit. De ce să te temi de moarte, dacă te-ai pregătit de înviere? Pare paradoxal, dar omul hotărăşte şi reuşeşte, în vidul acesta al lucrurilor, numai cu o stare de prezenţă continuă. Nu este greu. Pentru că niciodată nu e degeaba cineva lângă tine. Ori te foloseşti, ori îl foloseşti, să te verifici dacă îl rabzi sau nu-l rabzi, defectuos aşa cum e. Chiar lipsa asta de prezenţă lângă fratele tău e lipsă de dragoste, şi e în contradicţie cu Creatorul. Actul de prezenţă ni se cere!
Nu sunt pentru nevoinţă, ca duhovnic. Am 95 de ani. Sunt pentru o stare de prezenţă continuă la Dumnezeu. Existăm! Şi ne întrebăm: De ce? Ce e cu mine? Ce e cu moartea? Ce e cu aceste elemente, care sunt valabile? Moartea nu vine să îi faci o cafea. E fără cruţare!
Te ia aşa cum eşti! Nu o putem amâna nici cu o fărâmiţă de secundă când va veni. Judecata de Apoi nu trebuie văzută cu Dumnezeu stând pe un tron de judecată. Te judeci singur, repede. Suntem fiinţe valoroase, mai mult decât oricare alte fiinţe. Dracii au fost îngeri buni. S-a spus aşa: dracul, dacă ar fi întruchipat iar cu posibilităţile sate pierdute, ar răsturna Pământul cu degetul mic! Dar de ce să nu gândesc aşa despre îngerul meu păzitor, care nu e căzut! Şi se spune despre îngerul păzitor aşa: că e cu neputinţă să nu mori, dacă l-ai vedea într-atâta lumină! Şi îngerul acesta nu e singur, în ceea ce priveşte ocrotirea sufletelor noastre. El e în relaţie cu alte miliarde de îngeri, cu mare putere. Cuvântul păzitor nu i l-am atribuit sau adăugat noi, i l-a rânduit Dumnezeu: „Păzeşte sufletul acesta, până la moartea lui!” Şi totuşi ei sunt fără identitatea asta mare a noastră: Dumnezei sunteţi. Îngerii reprezintă o creaţie cu mari posibilităţi, cu mari frumuseţi, care scapă minţii noastre mărginite.
Părintele Arsenie Papacioc, Mici îndemnuri spre mântuire, Editura Sophia