Ca fiinţă conştientă şi chemată permanent să-şi hotărască atitudinea în raport cu Dumnezeu, omul este, înainte de toate, o creatură cu capacitatea alegerii.
Libertatea constituie măreţia omului, căci pe temeiul ei omul nu este constrâns să fie sfânt şi drept, ci trebuie să ajungă astfel prin strădania sa, ajutat fiind de harul lui Dumnezeu.
Învăţătura Bisericii noastre bazată pe Revelaţie afirmă că, deşi calitatea şi cantitatea pedepselor iadului nu sunt aceleaşi pentru toţi păcătoşii, ele fiind în funcţie de gradul de răutate a faptelor şi intenţiilor celor ce le-au făcut, pedepsele iadului sunt veşnice (Mt 25, 46; Mc 9, 44; Ap 14,11; 20,10; Mărt. Ort. I, 60). Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că la înviere păcătoşii primesc trupuri veşnice, spre a putea suferi astfel osânda păcatelor lor, ca să nu se mistuie niciodată, arzând în focul veşnic, iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice că orice pedeapsă din viaţa pământească se sfârşeşte o dată cu viaţa, pe când ale vieţii de dincolo sunt veşnice.