Omul este făcut să se miște veșnic și este făcut astfel încât această mișcare veșnică nu numai să nu îl obosească, ci, într-un fel anume, să fie viața lui, să fie întreaga viață a existenței sale și întreaga lucrare a existenței sale.
Desigur, pe lângă această am mai adăugat și alte lucruri. Am încercat să vă explic ce înțeleg atunci când spun că omul este făcut să fie veșnic în mișcare. Veșnic în mișcare nu în puținii ani pe care îi va trăi în această lume – cincizeci, șaptezeci, o sută de ani – ci veșnic în mișcare din momentul în care începe să existe și pentru totdeauna. Am subliniat faptul că și în viața cealaltă omul va fi, să spunem așa, în mișcare. Nu se va afla într-o stare statică, într-o ”lăfăială”, într-o lipsă de activitate, ci se va mișca, se va duce într-o direcție.
Și v-am dat ca exemplu inima. Inima, din momentul în care se formează în embrion și până la moartea omului, se mișcă necontenit. Este de neconceput ca ea să se oprească, fie și numai pentru un minut, pentru a se odihni. Inima se mișcă neîncetat și, după cum spun specialiștii, nu o obosește mișcarea ei, munca ei. Munca aceasta, funcționarea inimii, este astfel și este starea ei naturală. S-ar putea spune că mai degrabă ea se reînnoiește funcționând astfel. Inima nu se îmbolnăvește din pricina acestei munci, ci din alte pricini. Suferă din cauza unor boli ale trupului și ar mai fi de adăugat că este influențată și de factori de natură psihică. Cu alte cuvinte, atunci când omul nu trăiește așa cum trebuie, ci se extenuează fără rost, își obosește și inima. Repet, inima nu se îmbolnăvește datorită funcționării ei, aceasta este starea ei naturală. Se îmbolnăvește deoarece este îngreuiată și apoi obosește și începe să simtă durere, iar uneori încetează să mai funcționeze, ceea ce duce la moartea omului. La fel și celelalte organe ale trupului funcționează necontenit.
Așa cum inima a fost făcută să funcționeze continuu de-a lungul vieții, tot astfel, în general, omul a fost făcut să se miște neîncetat, să se miște veșnic. Omul nu va înceta niciodată să existe ca ființă, chiar dacă el se confruntă cu moartea, care este, după cum știm, urmarea păcatului. În ciuda morții, omul nu va înceta niciodată să existe. Va exista mereu și, prin urmare, se mișca totdeauna.
Omul este făcut să se miște. Dacă el nu-și va găsi direcția corectă, ținta corectă, punctul spre care trebuie să se îndrepte – și aici nu vorbim despre un punct sau o țintă ca atare; omul se mișcă îndreptându-se către o persoană, către o ființă vie, adică se îndreaptă către Făcătorul său, către Creatorul său – deci dacă omul nu-și găsește direcția corectă către care trebuie să se miște, se va mișca în altă direcție. Și deoarece nu va fi satisfăcut de către această mișcare a lui, neapărat va obosi, se va istovi, va suferi.
Astăzi, mulți oameni sunt obosiți duhovnicește, obosiți sufletește și suferă de nevroze, de obsesii și alte afecțiuni asemănătoare. Știm bine că cel care are una sau mai multe obsesii, după cum spun medicii specialiști, nu contenește deloc, zi și noapte, să se gândească la ideea sa obsesivă, nici atunci când reușește să adoarmă pentru puțin timp. Deoarece lucrul de care se atașează omul prin gândul obsesiv este un nimic, mișcându-se el către acesta, către acest nimic, către acest lucru inexistent, către acest lucru care de fapt nu îl poate satisface, care nu îl satură, care nu poate să-i dea viață, omul suferă. Suferă sufletește, devine bolnav psihic, nevrotic, ajunge chiar și la psihoză, devine schizofrenic. Ajunge până la această stare întrucât este subjugat de ideile lui obsesive, cade în cursa acestora.
Iar răul stă în aceasta: pe de o parte, el vede că această stare este un iad, adică faptul că el cade în cursa ideilor obsesive și astfel se chinuiește cumplit și se istovește continuu, se epuizează și se împuținează la propriu, această stare este un iad și, prin urmare, nu o vrea; pe de altă parte, însă, el se agață de această stare și nu o părăsește. Nu se întâmplă numai ca și cum ideile obsesive s-ar înfige în mintea omului, ci și omul ține la ele. Ține la ele ca la o alinare. Dacă ideile obsesive ar fi venit ele singure, tot astfel ar fi plecat.
Toate lucrurile vin și pleacă!
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Despre patimi și rugăciunea minții, Editura Bizantină, 2017