Toţi avem patimi moştenite, dar acestea nu ne vatămă. Este ca şi cum omul se naşte, de pildă, cu o aluniţă pe faţă. Aceasta îi pricinuieşte şi frumuseţe; dar dacă cineva o zădărăşte, îi poate pricinui şi cancer. De aceea să nu-l lăsăm pe diavolul să ne zgândărească patimile. Dacă îl vom lăsa să ne scormonească slăbiciunea, ne va pricinui „cancer”.
– Prea Cuvioase, ce diferenţă credeţi că există între inteligenţa tinereţii şi înţelepciunea bătrâneţii?
– Vă răspund printr-o cugetare franţuzească: „Dacă tinereţea ar şti… dacă bătrâneţea ar putea…”. Acesta-i răspunsul.
– Ce etalon credeţi că trebuie să aibă tinerii pentru măsurarea faptelor lor?
– O permanentă trezie!
– Şi cum o găsim?
Viețuirea în lumea aceasta se aseamănă cu scriitorii, care alcătuiesc o carte, dar este încă în ciornă. Și dacă cineva vrea, adaugă sau scoate ceva și face schimbare în scriere. Iar viața viitoare se aseamănă cu manuscrisele (hieroglifele) cele scrise pe hârtie curată și pecetluite cu pecete împărătească, în care nu se mai fac nici adăugiri, nici ștergeri. Câtă vreme suntem în mijlocul schimbărilor, să luăm seama la noi.
…Nu ştiu! Nu ştiu ce înseamnă a iubi cu adevărat. Ştiţi voi două feluri de a iubi?! A iubi ca ortodocşii… Cum să aibă Ortodoxia grade de comparaţie? Cel mai Hristos! Există aşa ceva? Hristosul nostru e cel mai Dumnezeu dintre toţi dumnezeii!… Hai, măi, să fim serioşi! Hristos este Unicul Dumnezeu! Atunci, ideea este următoarea: când spun „iubesc!”, pe ce lungime de undă o spun? Poţi să spui despre cineva pe care nu l-ai atins niciodată cu privirea decât prin ecran că-l iubeşti?!
“Sunt oameni ce nu se întorc nicicând către Dumnezeu, nu se roagă nicicând. Şi dintr-o data sufletul lor e cuprins de amărăciune, mintea de nelinişte şi inima de întristare. Si omul simte ca, in starea sa pustiitoare, nici o altă făptură omeneasca nu îl poate ajuta – chiar dacă îl ascultă până la capăt, nu e în stare sa-i priceapă durerea. Atunci omul se întoarce către Dumnezeu şi zice suspinând din inimă: Doamne, miluieşte-mă!
– R Rădulescu: Doi oameni demonizaţi ies în calea Mântuitorului Hristos, în ţinutul Gadarenilor, ne spune acelaşi Evanghelist Matei. Părinte profesor Constantin Coman, diavolii Îl recunosc pe Iisus Hristos şi I se adresează cu cuvinte pe care vă cer să ni le explicaţi: „Venit-ai aici mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti?” „înainte de vreme…”, spun diavolii. Când să presupunem că ar fi considerat ei că ar fi fost vremea să vină Mântuitorul Hristos?
– Pr. Coman: Oricând ar fi venit Mântuitorul, ar fi fost înainte de vreme pentru dânşii! Pentru orice om prins de o patimă sau de inerţia răului – cu atât mai mult pentru întruchiparea răului care este diavolul – orice vestire a sfârşitului este prematură. Facem această experienţă în viaţa noastră de toate zilele. Amânarea la nesfârşit a hotărârii de a pune capăt unui viciu sau unui păcat, unei patimi adânc înrădăcinate, evident păgubitoare, se înscrie în această logică.
Gândul răutății, ca unealtă de ispitire și mască a diavolului, primește în textele patristice următoarele caracteristici umane, fiind numit:
a) Hoț. După Sfântul Maxim, [gândul răutăţii] este hoț, nu numai pentru că l-a înșelat pe Adam, ci și pentru că, de atunci, „fură toată dorirea sufletului” după Dumnezeu, și ne îndepărtează de dumnezeiasca Sa dragoste.
b) Șarlatan. Întrucât îi înșeală pe oameni pentru a-i prinde în cursa faptei păcătoase. Sfântul Nil Ascetul notează în acest sens: „adevărata înșelare se face prin atacurile continue ale vrăjmașului”.
Pentru a se dezvolta ca persoană, fiecare copil trebuie luat aşa cum este. Fiecare trebuie să primească atenţia necesară. Dacă nu băgăm în seamă un copil, nu trebuie să fie din neplăcere sau plictiseală, trebuie să o facem din motive pedagogice; de exemplu atunci când copilul trebuie să înveţe să nu întrerupă pe alţii sau să accepte faptul că nu este întotdeauna în centrul atenţiei. Fiecare este cineva pentru care a murit Hristos.
Rugăciunea de cerere, pe care o fac cei mai mulți, însuși cuvântul „rugăciune” însemnând cerere; rugăciune de mulțumire, pentru că trebuie să-I mulțumim Domnului. Sfântul Apostol Pavel spune: „Neîncetat vă rugați, pentru toate mulțumiți” (1 Tes 5, 17-18); și rugăciunea de laudă. Aceste trei feluri de rugăciune sunt cuprinse în imnul:
Înaltpreasfinţitul Mitropolit Antonie Bloom (6 iunie 1914 – 4 august 2003) a fost episcop al Episcopiei de Suroj al Bisericii Ortodoxe Ruse pentru Marea Britanie şi Irlanda. S-a născut la Lausanne, în Elveţia. Şi-a petrecut primii ani în Rusia şi Persia, întrucât tatăl său era membru al corpului diplomatic imperial rus. Mama lui era sora compozitorului Alexander Scriabin. În timpul Revoluţiei bolşevice, familia a trebuit să părăsească Persia, iar în 1923 s-a instalat la Paris, unde viitorul mitropolit şi-a primit educaţia. A absolvit studii de fizică, chimie şi biologie şi şi-a luat doctoratul în medicină la Universitatea din Paris. Filosof și predicator, este autorul a numeroase cărți și articole în diferite limbi despre viața spirituală a comunității ortodoxe.
Dacă în slujba de pomenire ne concentrăm atenţia asupra sufletului celui adormit, în cadrul slujbei de înmormântare atenţia noastră se îndreaptă de asemenea către plecarea sufletului. Conform tradiţiei ortodoxe, în primele trei zile de la moartea unei persoane, sufletul rămâne aproape de pământ, vizitând locurile familiare, amintindu-şi tot ce a însemnat pământul pentru el, tot ce a petrecut pe pământ; aşa încât sufletul care va părăsi această lume va fi deplin stăpân pe amintirile lui atunci când va sta înaintea lui Dumnezeu.
Sutaşul roman a cerut de la Hristos să-l tămăduiască pe slujitorul său, care era ţintuit la pat (v. Matei 8, 5-13). Iar Domnul i-a zis să vină în casa lui ca să-l vindece. Dar sutaşul, din smerenie, socotind că este nevrednic să intre Hristos în casa lui, i-a cerut să spună de departe ca să se tămăduiască sluga sa.
Ceea ce ne face o deosebită impresie este faptul că la sfârşit Domnul, arătând marea credinţă a sutaşului – în opoziţie cu oamenii religioşi ai acelei epoci -, zice: „La sfârşit Dumnezeu îi va aduna de la Răsărit şi de la Apus pe oamenii care au gând bun, care au o dispoziţie bună, care au credinţă şi nu pe aceia care se consideră «fiii împărăţiei»“.
Rugaţi-vă unii pentru alţii“ (Iacob 5, 16)
Sfânta Scriptură ţine în mare cinste rugăciunea. Pe fiecare pagină vorbeşte despre puterea şi roadele rugăciunii. În rugăciune se înfăptuieşte legătura omului credincios cu Dumnezeu. Pentru omul care se află în starea de rugăciune, Dumnezeu nu mai este numai o temă de gândire, ci o realitate prezentă în faţa lui. În momentele de rugăciune creştinul nu este singur, chiar dacă nu e în legătură cu nimeni dintre oameni, ci vorbeşte cu Dumnezeu, mai bine zis este în dialog cu Dumnezeu, întrucât nu numai el vorbeşte către Dumnezeu, ci şi Dumnezeu vorbeşte către el, răspunzând cu făgăduinţele, cu asigurările şi cu mângâierile Lui la cererile celui ce se roagă, la grijile şi la durerile acestuia.
Fiecare rugăciune trebuie să vină din inimă şi oricare altă rugăciune nu este rugăciune. Şi rugăciunile din cartea de rugăciuni, şi rugăciunile proprii, şi rugăciunile scurte, toate trebuie să vină din inimă către Domnul, pe Care-L vedem înaintea noastră. Cu atât mai mult trebuie să fie aşa rugăciunea lui Iisus.
Menirea rugăciunilor scurte este să ajute la adunarea gândurilor şi la trezvie.
Spovedania este necesară din următoarele motive:
a) pentru că este poruncă a lui Dumnezeu,
b) pentru că readuce și restabilește pacea între Dumnezeu și oameni și
c) pentru că îl folosește pe om din punct de vedere moral și duhovnicesc.
Vocea calmă de la cârmă îți spune „Fă să fie” și, odată cu ea, mantra modernității este invocată. Filosofia care ne guvernează cultura este înrădăcinată în violență: capacitatea de a face lucrurile să se întâmple și de a controla rezultatul. Este o credință profund factuală. Putem, într-adevăr, să facem lucrurile să se întâmple și, în anumite limite, să controlăm rezultatul. Însă vom descoperi curând (așa cum s-a dovedit de atâtea și atâtea ori) că această capacitate de a controla este destul de limitată.
Sursa: Radio Trinitas