Ectenia mare (2)

Pentru Preasfinţitul nostru (Episcopul, Arhiepiscopul, Mitropolitul sau Patriarhul), pentru cinstita preoţime şi cea întru, Hristos diaconime şi pentru tot clerul şi poporul…
E firesc să ne rugam pentru cei ce slujesc în cele trei trepte harice rânduite de sfinții apostoli: episcopi (FA 20, 28;1), (1Tim 4, 14), (Tit 1, 5), preoți (FA 14, 23), (1 Ptr 5, 1) şi diaconi (FA 6, 6), ca şi pentru cei din treptele inferioare, ipodiaconi şi citeți (sau cântăreți). Toţi, laolaltă, alcătuiesc clerul. Vreau însa sa subliniez formula: pentru tot clerul şi poporul, ca exprimând ceea ce va spuneam şi mai înainte, unitatea dintre cler şi popor (poporul lui Dumnezeu, cel cu preoție împărătească), toți fiind împreună-slujitori ai aceleiaşi Liturghii.
Pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni, pentru cârmuitorii ţării noastre, pentru mai-marii oraşelor şi ai satelor şi pentru armata ţării…
Ne rugăm nu numai pentru ortodocşii din patrie, ci şi pentru cei stabiliţi, temporar sau definitiv, prin alte parti ale lumii, cu care ne simțim laolaltă în acelaşi duh al credinței celei bune.
Despre cârmuitori – atât ai ţării cât şi cei cu autoritate locala – e bine să rețineți interpretarea corectă a textului din Epistola către Romani 13,1-7, în care Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creştini să se supună înaltelor stăpâniri, cu motivația ca ele sunt rânduite de Dumnezeu. Multe şi felurite speculații s’au făcut pe aceasta temă, mai ales atunci când creştinii se aflau sub regimuri de dictatură şi tiranie, dar Bisericile lor continuau, totuşi, să se roage pentru conducătorii. Reproşurile se datorau confuziei dintre autoritatea instalată şi particularitatea ei politică. Să nu uitam că la vremea când Pavel le adresa creştinilor acest indemn, ei se aflau sub autoritatea cezarului de la Roma, căruia el însuşi avea să-i cada victimă, ca prizonier de conştiinţă şi, în cele din urma, ca martir. Apostolul nu-şi propune să pledeze în favoarea sau împotriva naturii politice a stăpânirii, ci să atragă atenţia asupra rolului acesteia – oricare ar fi ea – de a instaura şi menţine ordinea publica: „Dacă faci rău, teme-te!” Or, aceasta nu e altceva decât reflectarea în societatea umană a ordinii cosmice ca operă a lui Dumnezeu. Acesta e sensul real al rugăciunii noastre pentru cârmuitori.
Prin armată înţelegem nu doar oastea propriu-zisă, ci şi toate structurile statale cu profil militar, menite să asigure apărarea patriei și ordinea publică. Daca la începutul acestui verset ne-am rugat pentru binecredinciosul popor român, adică pentru cel ortodox, de data aceasta ne rugam pentru iubitorii de Hristos, adică şi pentru neortodocşi, având în vedere componenta confesională complexă a acestor structuri. Faptul că în ele se află preoți slujitori, capele sau biserici atestă prezenţa lui Hristos în inimile lor.
Menţionez şi faptul ca formularea acestei cereri este stabilită de către Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe, ținându-se seama de forma de guvernământ a țării respective, care poate suferi modificări de-a lungul istoriei.
Pentru sfânt locaşul acesta, pentru ţara aceasta, pentru toate oraşele şi satele şi pentru cei ce cu credinţă vieţuiesc într’însele…
Rugăciunea pătrunde acum in spaţiile hotărniciilor omeneşti, în ordine descrescândă: ţara, oraşe, sate. Observăm însă că noi ne-am mai rugat o data pentru sfântă biserica aceasta, ceea ce ar însemna că acum ne repetăm. Da şi nu. După alcătuirea lui de către Sfinţii Părinţi, textul acestei Liturghii a fost folosit mai întâi în obştile monahale, aşa ca versetul începea cu: Pentru sfântă mânăstirea aceasta, spaţiul sacru având prioritate asupra celorlalte. Înlocuirea cuvântului mânăstire cu locaș este o simpla adaptare la condiţia bisericilor „de mir”. În mănăstiri însa este respectat originalul.
Pentru buna întocmire a văzduhului, pentru îmbelşugarea roadelor pământului si pentru vremuri paşnice…
Din spatiile hotărnicite, rugăciunea zboară acum în cele stihiale. Prin buna întocmire a văzduhului înţelegem condiţiile atmosferice optime pentru agricultură şi, în general, pentru hrana omului, adică pentru îmbelşugarea roadelor pământului. Vă rog sa nu uitaţi ca de-a lungul vremii, treptat-treptat, Dumnezeu i-a cedat omului controlul asupra naturii, cu o singura excepţie, meteorologia, pe care Şi-a păstrat-o pentru Sine. De aici, importanţa acestei rugăciuni pentru viaţa întregii omeniri, ca şi sfinţenia semnului crucii de pe fruntea țăranului când începe să are; el ştie ca totul depinde numai de voia lui Dumnezeu, singurul care-i poate dărui şi vremuri paşnice, adică lipsite de vremurile potopului, grindinei sau înghețului timpuriu. Tot din roada pământului aducem la altar jertfa de pâine şi vin.
Pentru cei ce călătoresc pe uscat, pe ape şi în aer; pentru cei bolnavi, pentru cei ce se ostenesc, pentru cei robiţi şi pentru mântuirea lor..
Iată câteva categorii de oameni pe care, de obicei, nu-i cunoaştem, care trăiesc pe undeva departe de noi, dar cu care comunicăm prin mijlocirea rugăciunii, în semn de solidaritate cu trebuinţele, grijile şi suferinţele lor. Aceştia, datorita circumstanțelor în care se află, nu pot fi de faţa la Sfânta Liturghie; de aceea ne rugăm pentru ei şi în locul lor.
[Aici, la cerere sau trebuință, se intercalează rugăciuni speciale, pe care preotul le are la îndemâna în Liturghier.]
Pentru ca să ne izbăvim noi de tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia…
În limba română – mai ales în limbajul biblic şi liturgic – pasivul este uneori exprimat prin reflexiv, ceea ce îi conferă propoziţiei o anume savoare. În cazul de fata, noi ştim că izbăvirea (ca şi mântuirea) vine de la Dumnezeu, dar ea se face şi prin participarea noastră în măsura în care o cerem prin rugăciune sinceră şi încrezătoare.
Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu harul Tău.
Cuvânt-cheie, harul este, prin excelenta, instrumentul mântuirii. Apărarea, miluirea şi paza noastră (ca şi izbăvirea) sunt tot lucrări ale harului, dar legate de o anume împrejurare şi de un anume timp. Mântuirea – adică dobândirea Împărăţiei Cerurilor – este fructul lucrării plenare a harului. Ea nu poate fi obținută fără participarea integrala a acestuia.
Harul este energia necreată a lui Dumnezeu Treimic, nedespărţită de El, lucrând prin fiecare din cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi şi prin toate laolaltă. El este darul pe care Dumnezeu ni-l face noua, oamenilor, ca expresie a nemărginitei Sale iubiri față de noi. El poate fi şi răsplată pentru ceva, dar e mai degrabă favoare, bunăvoinţă, mărinimie, gratuitate. Vă dau ca exemplu o parabolă rostită de Mântuitorul Hristos (Mt 20,1-16).
Un om a mers de dimineaţă în piaţa braţelor de munca şi a angajat lucrători pentru via sa, înţelegându-se pentru plata unui dinar (acesta era pe atunci preţul unei zile de munca). Pe alţii i-a angajat mai către vremea prânzului, pe alţii mai către amiază, după cum ĭi găsea. Spre seară a mai aflat câţiva pe care nu-i chemase nimeni şi i-a trimis la lucru. La sfârşitul zilei le-a făcut tuturor plata, începând cu cei ce veniseră ultimii. Acestora le-a dat câte un dinar. Ceilalţi, văzând, gândeau ca ei vor primi mai mult. Dar tot câte un dinar le-a dat şi lor. Ei însa s’au declarat nemulţumiţi şi au protestat, invocând principiul proporţionalităţii, adică al raportului just dintre plata şi volumul de munca. Atunci stăpânul le-a zis: Când v’am angajat, aţi fost de acord cu plata unui dinar. lata, v’am dat exact cum ne-a fost înţelegerea, adică ceea ce vi se cuvine. Dar daca eu, din banii mei, vreau sa le dau si acestora tot atât, ce-aveţi voi cu mine? E treaba mea! . .. În aceasta parabola nu este pomenit cuvântul har, dar de el e vorba. În schimb, e pomenita Împărăţia Cerurilor, la care se refera explicit parabola. Domnul a vrut să spună că noi, prin faptele noastre, o merităm foarte puţin, dar Domnul-dumnezeu ne-o poate acorda prin graţie (Rm 3,24-26).
S‘ar putea spune însa ca Stăpânul viei nu le-a făcut lucrătorilor târzii decât un dar de bani, şi nimic mai mult. E momentul să vă atrag atenția că în limbajul biblic sunt folosite două cuvinte asemănătoare, dar nu identice: dar şi har. De cele mai multe ori, darul e de natura materială, oferit de oameni, cum au fost darurile magilor sau darurile aduse la altar (cum sunt şi prescurile noastre). Cu toate acestea, aşa cum va spuneam şi altădată şi cum auzim în Rugăciunea Amvonului, de la sfârşitul Liturghiei, „darul desăvârşit de sus este, pogorând de la Tine, Părintele luminilor”. Noi, oamenii, avem totul de la Dumnezeu. Lui Îi datoram totul, şi de aceea Îi şi mulţumim. Harul însuşi este darul lui Dumnezeu, şi cel mai mare; o spune Sfântul Apostol Pavel Efesenilor: În har sunteţi mântuiţi prin credinţă; iar aceasta nu-i de la voi: e darul lui Dumnezeul (Ef 2,8).
Altfel, harul s’a manifestat şi în vremea Vechiului Testament, în sensul restrâns de „bunăvoinţă” ,,privilegiu” (Ps 44,2; 83,11; Pr 3,34; 8,17; 12,2.). Dăruiţi cu har au fost, de pilda, Noe (Fc 6,8), Moise (Iş 34,9), David (FA 7,46) şi Fecioara Maria (Lc l,28,30).
În dimensiunea lui totală ne-a venit prin lisus Hristos Cel jertfit pe cruce, prin Care ni s’a conferit mântuirea (In 1,17; FA 15,11; Rm 1,5; Tit 3,6-7). Daca harul e un dar, la rândul sau este izvorâtor de felurite daruri, pe care ni le acorda nouă, oamenilor (Rm 12,5-8). Darul cel mai de preţ, este Împărăția Cerurilor, el însuşi fiind viaţa veşnică (Rm 6,23). Dumnezeu le dăruieşte har tuturor oamenilor, fără nici o discriminare (FA 15,11), dar nu toţi îl acceptă, îl păstrează sau îl folosesc, dată fiind libertatea fiecăruia de a răspunde sau nu ofertei divine. Cei ce vor să beneficieze de harul dumnezeiesc îl pot dobândi prin credinţă, curăţie, umilință şi milostenie. (Rm 4,16; 5,2; 5,21; Ef 4,29; 1 Ptr 5,5). Există însă oameni (şi incă destul) care posedă harul, dar „cad din el” prin îndepărtarea de Hristos, prin apostazie sau printr’o viaţă păcătoasă şi lipsită de pocăinţă (Ga 5,4; Evr 6,4-6).
În sfârşit, adaug şi faptul că harul e cantitativ şi că, în funcţie de receptivitatea omului, Dumnezeu i-l dă fiecăruia cu mai multă sau mai puţină îmbelşugare. Mai mult, în infinita Sa bunătate, El face ca harul să prisosească, compensator, acolo unde puterile omului se dovedesc insuficiente (Rm 5, l7,20; 2 Co 4,15; 9,14; 1 Tim 1,14).
Iată, am stăruit ceva mai mult asupra acestui verset liturgic, din dorinţa de a sublinia apăsat prezenţa şi lucrarea harului în însăşi rugăciunea noastră comună. De altfel, cu harul ne vom întâlni de mai multe ori în desfăşurarea Sfintei Liturghii, adică în drumul nostru prin şi către Împărăţia Cerurilor.
Preotul: Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.
Acest verset are două părti, asupra cărora mă voi opri separat.
În prima e vorba de Maica Domnului, a cărei prezenţă în Sfânta Liturghie e tot atât de frecventă ca şi aceea a harului. E de ajuns să menţionez că ea este pomenită, împreună cu toţi sfinţii, la sfârşitul fiecărei ectenii, mare sau mică. În cuvântul meu asupra proscomidiei vă spuneam că, în configuraţia de pe sfântul disc a Împărăţiei Cerurilor, Maica Domnului are un văzduh numai al ei, ca una care este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, aşa cum sună imnul liturgic numit Axion. În acest sens, e de la sine înţeles că ea este şi mai presus decât toţi sfinţii, după cum o mărturisim în Imnul Acatist. Toate acestea însă nu înseamnă nici pe departe că Maica Domnului ar fi cumva despărţită de îngeri sau de sfinţi, aşa cum nu este şi nu poate fi despărţită de Fiul ei, lisus Hristos. Noi ştim ca, înainte de a-Și da duhul pe cruce, Domnul i-a încredinţat-o, spre îngrijire şi ocrotire, celui mai iubit ucenic al Sau, Sfântul Apostol Ioan, devenit Evanghelistul. De asemenea, tot din Sfânta Scriptura ştim că după înălțarea Domnului la cer ea se afla întotdeauna la rugăciunea împreunã cu ucenicii Acestuia, deci cu sfinţii apostoli. Pe de alta parte, din Sfânta Tradiţie a Bisericii cunoaştem că la cinstita ei înmormântare au fost de fata toţi sfinţii apostoli, anume veniți de departe (cu excepţia lui Toma, care a sosit mai târziu). Potrivit aceleiaşi Tradiţii, Fiul ei nu a lăsat-o sa putrezească în groapă, ci a luat-o la Sine, ceea ce denotă ca El Însuşi a aşezat-o mai presus de sfinţi, dar în acelaşi sobor. De aceea, în formula liturgice de mai sus, cea din prima parte, verbul a pomeni este la singular. Nu spunem: Pe Preasfânta […] şi pe toţi sfinţii, ci: Pe Preasfânta […] nu toţi sfinţii să o pomenim. Altfel spus, pe ea împreuna cu toţi sfinţii având-o în minte, după modelul ei (care îi însumează pe sfinţi) sa ne dăm lui Hristos.

Mitropolitul Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.72-78