„Îndreptăţirea lipsită de ruşine este trăsătura păcătoşilor nepocăiţi.” Pârâtul pare că are dreptate în pricina sa, iar când vine pârâşul, atunci se ia la cercetare (Pilde 18, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Este cu putinţă ca omul evlavios să-l osândească pe celălalt? Dacă îl osândeşte mai este evlavios? Nu!”. Şi lămureşte: „Odată, spre seară, sculându-se David din pat şi plimbându-se pe acoperişul casei domneşti, a văzut de pe acoperiş o femeie scăldându-se, şi femeia aceasta era foarte frumoasă (II Regi 11, 2).
Şi David a căzut în ispită şi a păcătuit cu ea. Când s-a pocăit, şi-a mărturisit păcatul pe faţă şi limpede: […] Am păcătuit înaintea Domnului (II Regi 12, 12). Sigur că David ar fi putut să se îndreptăţească pe sine şi să spună: „Am păcătuit pentru că am văzut-o pe femeie dezbrăcându-se în faţa mea, spălându-se în faţa ochilor mei”. Ştia, însă, că acestea erau îndreptăţiri de sine, şi a primit iertare de la Domnul. Şi noi să spunem Domnului limpede: „Am păcătuit!”.
Arhimandritul Vasilios Bacoianis, Duhovnicul şi spovedania, Editura Tabor, Bucureşti, 2012, p. 46