Este larg răspândită convingerea că omul năzuieşte de la început spre fericire. „Omul e născut pentru fericire, ca pasărea pentru zbor” – în perioada sovietică, acest citat dintr-o povestire a lui V. Korolenko s-a transformat într-un slogan, toţi îl ştiau. Şi acum, pe oricine ai întreba, îţi va spune că omul năzuieşte întotdeauna spre bine, că dorinţele lui fundamentale nu pot fi orientate spre a-şi face singur rău – şi asta cu toate că dintotdeauna se ştie cât de mult rău îşi face omul singur.
Ținta desăvârșirii, urmărită de monah în starea ei mai presus de fire a desăvârșirii celei după Dumnezeu, este dragostea pe care o cultivă mereu în cadrul vieții lui monahale. Cum este cu putință ca dintr-un program monahal, a cărui bază este dragostea față de Dumnezeu și față de aproapele, să lipsească sociabilitatea și solidaritatea? Monahul este membru credincios al Bisericii și foarte devreme s-a mobilizat, în special la începuturile ființării ei. Dar și ulterior și până astăzi se întâlnește iubirea de străini și dragostea în instituțiile monahale.
Manifestându-și dragostea lor, monahii nu s-au mulțumit numai cu unele tipuri concrete de filantropie, cum ar crede cineva, ci și-au extins grija lor la absolut orice nevoie a aproapelui, fie ca individ, fie mai ales la nivel social.
Pentru omul de azi însuşi cuvântul adevăr apare stingheritor şi aspru în auz, cu vădit disconfort şi neliniştea inimii a celui ce îşi simte ameninţată libertatea personală deplină. Căci în însăşi noţiunea de adevăr inima percepe însoţirea cu sau trimiterea la nuanţe şi înţelesuri înrudite: rost, rânduială, lege, înţelepciune, dreptate, responsabilitate, luciditate, raţiune, ş. a.
Auzim că oamenii se întreabă unul pe altul: al cui eşti tu? Iar cel întrebat răspunde: eu sunt robul cutărui stăpân sau sunt fiul cutărui tată, ş.a.m.d. Dacă însă creştinul este astfel întrebat, ce ar trebui el să răspundă? Cu adevărat, fiecare creştin trebuie să răspundă: „Eu sunt robul lui Hristos“, „căci robul care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului” (1 Cor. 7: 22; Rom. 10: 9; Col. 3: 24).
Am fost invitat şi rugat să îmi spun şi eu părerea în legătură cu soluţia de salvare – “înnoirea în Biserică” şi sunt întrebat de unde să vină, din afară sau dinăuntru, de sus sau de jos!
Înnoirea să vină din toate părţile, să fie o înnoire interioară, trăire şi răsuflare în Duhul lui Dumnezeu. Conştiinţa să fie neraţională, fără îndreptăţire. Să plecăm la unirea cea mare de la cel mai micuţ creştin român până la cel mai mare vlădică.
Nu este timp să facem procese care mai mult destramă valorile şi unirea în Biserică. Pe cine să judecăm?
Copiii sunt prin firea lor blânzi, miloşi, lipsiţi de răutate şi sinceri. Aceste calităţi sunt, însă, slabe în ei, având nevoie de o permanentă cultivare. Pe măsură ce copilul creşte, părinţii trebuie să întărească în el o asemenea dispoziţie ori un asemenea simţământ, încât să lupte singur cu înclinaţiile cele rele şi care să susţină binele. Din fericire, în om este aşezată de Dumnezeu însuşirea de a-şi evalua propriile fapte. Aceasta este conştiinţa.
“Încă din tinereţe am citit multe cărţi, încercând să înţeleg lumea înconjurătoare şi pe mine în cadrul ei. Cu cât mai mult mă afundam în înţelepciunea omenirii, cu atât mai mult înţelegeam că nu le voi putea înţelege pe toate. În mâinile omului este o mică lampă care luminează doar o părticică din prăpastia care s-a căscat sub el, o ramură dintr-un mare arbore sau o parte din peretele unei case. Toate celelalte rămân în întuneric.
– Să avem între noi cuvântul lui Dumnezeu locuind între noi din belşug. Cuvintele Evangheliei sunt de o autoritate absolută, sunt lumina vieţii şi constituie o judecată pentru fiecare dintre noi. Atunci când ne cercetăm pe noi înşine în lumina cuvintelor lui Dumnezeu, atunci vedem, pe de o parte, măreţia iubirii lui Dumnezeu pentru noi, măreţia jertfei Sale pentru noi şi, pe de altă parte, vom vedea şi nemărginită sărăcie la care ne-a dus căderea noastră. Şi în tensiunea acestei înţelegeri, vom aduce pocăinţa noastră înaintea lui Dumnezeu.
Să comparăm încercarea noastră cu una mai mare a altuia
Medicamentul cel mai bun pentru fiecare încercare a noastră este încercarea mai mare a semenilor noştri, pe care este de ajuns să o comparăm cu a noastră pentru a ne putea da seama de marea diferenţă dintre ele şi de marea dragoste pe care ne-a arătat-o Dumnezeu, Care ne-a îngăduit o încercare mai mică. Atunci îi vom mulţumi, ne va durea pentru cel ce suferă mai mult şi ne vom ruga din toată inima ca să-l ajute Dumnezeu. Mi-au tăiat, de pildă, un picior? să spun “Slavă Ţie, Dumnezeule, că am cel puţin un picior.
Text: „Dar dacă iubirea scoate afară cu desăvârşire frica, după cum s-a scris (cf. I In 4, 18), şi frica, preschimbându-se, devine iubire, atunci toţi cei ce se mântuiesc se fac o unitate, unindu-se între ei în împletirea cu Singurul bun, prin desăvârşirea porumbiţei […]. Aceasta se tâlcuieşte limpede în Evanghelie prin cuvântul Domnului.
Motivul marii sărbători a Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a fost minunata descoperire făcută Sfântului Andrei, cel nebun pentru Hristos, când a fost înălţat până la al treilea cer.
Aici el a văzut îngeri şi numeroşi sfinţi, dar nu a văzut-o pe Preacurata Maica Domnului, fapt pentru care s-a tânguit mult. I s-a spus că în acel moment Maica Domnului nu se găseşte acolo, deoarece se află pe pământ, mângâindu-i pe oamenii necăjiţi și suferinzi, dar că o va vedea în curând.
Într-adevăr, la scurt timp după această nemaipomenită vedenie, Sfântul Andrei a văzut-o pe Maica Domnului, în Biserica Vlaherne din oraşul Constantinopol, în timpul privegherii de toată noaptea. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu i-a apărut Sfântului Andrei şi ucenicului său, Epifanie, în văzduh, în faţa altarului, înconjurată de locuitori ai cerului.
Ce ne împiedică să iubim?
Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai.
“Toţi îşi închipuie că sunt creştini dacă au mărturisit credinţa în Hristos şi au câteva virtuţi mărunte; puţini sunt însă adevăraţii creştini, şi anume aceia care sunt bogaţi în Duhul, aceia care se bucură de cereasca poftă a Duhului Sfânt şi ale căror suflete sunt împodobite cu odăjdiile harismelor cereşti, aceia pentru care creştinismul nu-i doar mărturie în cuvinte şi o simplă credinţă, ci creştinism înseamnă puterea şi lucrarea Duhului Sfânt; sunt aceia care, fără încetare pipăie cu mâinile sufletului aurul ceresc; aceştia sunt adevăraţii creştini. Căci, comparând stadiul raţiunii lor şi viaţa sufletului lor cu cea a altora, vei găsi multă deosebire, ca între cei vii şi cei morţi.
„Uneori, atunci când am vizitatori, nu ca acum jumătate şi jumătate, ci numai bărbaţi, care trăiesc în mare parte cu mintea (femeile trăiesc mai mult cu inima şi sentimentul), îi aud adeseori plângându-se că trăim într-o epocă grea, că azi are libertate completă orice fel de învăţătură ateistă şi erezie, că Biserica s-a făcut ţinta atacurilor multor duşmani. Şi că începe să stăpânească frica, ca nu cumva aceste valuri sălbatice ale necredinţei şi ale eresurilor s-o înece. Eu însă le spun:
– Părinte, ce ne puteţi spune în legătură cu proverbul „Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”?
– În ce măsură moştenesc copiii apucăturile părinţilor, asta nu ştim! S-ar putea să se moştenească! Dar, chiar dacă se transmite, este în funcţie de educaţie. Se poate să aibă dreptate. Am făcut o constatare personală, ca duhovnic ce cunosc atâtea lucruri, că s-a născut un băiat fără degete, doar unul avea. Sigur că îţi crea foarte multă milă, cum agăţa cu el, săracul, foaia şi lingura, şi nu ştiu ce. Şi a născut un copil exact ca el, fără degete.
Cea de a doua parte, „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, solicită o explicaţie ceva mai largă. Întreaga propoziţie se sprijină pe un singur verb, a da. Cuvântul original însă nu înseamnă, simplu, a da cuiva ceva sau pe cineva (de voie sau de nevoie), ci mai degrabă a oferi sau a arunca ceva sau pe cineva în braţele cuiva. În unele medii religioase de la noi este folosit verbul „a preda” sau „a se preda” lui Hristos, ceea ce nu mi se pare foarte potrivit.
Telefonul mobil poate să scadă IQ-ul prin simpla prezență. Niciun studiu nu arată că folosirea computerelor în școli e ceva bun. Dimpotrivă! Cu cât adolescenții folosesc mai mult smartphone-ul, cu atât au mai puțină empatie pentru părinți și prieteni. Smartphone-ul este unul dintre cei mai periculoși ucigași din istorie.“Nu sunt conservator, dar sunt îngrijorat”, spune în mijlocul acestei pledoarii prof. dr. Manfred Spitzer, psihiatru, psiholog, cercetător în neuroștiințe, directorul medical al Spitalului Universitar de Psihiatrie de la Ulm, Germania.