Am fost invitat şi rugat să îmi spun şi eu părerea în legătură cu soluţia de salvare – “înnoirea în Biserică” şi sunt întrebat de unde să vină, din afară sau dinăuntru, de sus sau de jos!
Înnoirea să vină din toate părţile, să fie o înnoire interioară, trăire şi răsuflare în Duhul lui Dumnezeu. Conştiinţa să fie neraţională, fără îndreptăţire. Să plecăm la unirea cea mare de la cel mai micuţ creştin român până la cel mai mare vlădică.
Nu este timp să facem procese care mai mult destramă valorile şi unirea în Biserică. Pe cine să judecăm? La întrebarea tendenţioasă: “Unde a fost Biserica?”, răspundem: în puşcării crunte, umilinţe grozave, bătăi păgâne, insulte pline de venin.
Îi întrebăm şi noi: dar ei până acum unde au fost? Putem condamna întreaga ţară că a trăit sub ruşinea unui tiran incompetent şi îndrăcit? Cei care au avut harul deosebit să înfrunte duşmanul pe te miri unde şi în felul lor, au şi merite pline de laudă. Sute şi mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă au purtat lanţuri grele, lanţuri bătute la nicovală prin beciuri ascunse. Ne-au smuls bărbile şi ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au înfometat îngrozitor cu intenţii de exterminare, ani nesfârşiţi. Am fost aruncaţi în celule fără lumină (celule negre), în haine de puşcăriaşi murdare de puroi şi sânge închegat şi uscat scoarţă pe ele. Ne-au cerut lepădări de Hristos şi de sfinţii Lui şi nu ne-am lepădat, ferească Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut, măcar că ştiam că trebuie să murim şi mulţi au murit.
Ne-au cerut aceste lepădări insistent şi sistematic, izolaţi şi băgaţi în congelatoare (camere frigorifice) ca să poată obţine măcar un cuvânt împotriva învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi nu am cedat. Ne-au dat condamnări mari, ca tiranii cei mici să creadă cu adevărat că suntem mari criminali. Pe mine m-au condamnat patruzeci de ani. M-a distrat acest abuz şi nesocotinţă, dar m-a costat.
Aici a fost Biserica – în temniţă. Aici unde erau mii de creştini care cereau întărire duhovnicească, dezlegări, întăriri şi speranţe pe care le dădeam prin bătăi în perete (morse).
Am scăpat din închisori, cei care am mai scăpat, fericiţi că am fost ajutaţi de bunul Dumnezeu să-L purtăm cu drag în suflete. Nu ne-a părăsit! Simţeam că stă îndurerat lângă noi ca să înţelegem marea taină a crucii Lui. Ca să înţelegem rostul grozav al eliberării prin suferinţă pentru El. Şi harul Lui ne-a ajutat să nădăjduim, să dăm un răspuns bun cândva, la răspântia cea din urmă.
Am venit fără bărbi, fără carne pe noi, fără dinţi, cu ochii ascunşi în orbite dar care străluceau încă. Am venit fără chip de clerici. Aşa cum eram, am mers smeriţi la superiorii noştri, fiindcă ei poartă harul harurilor, să ne blagoslovească pentru treabă la sfântul altar. Ei nu erau lepădaţi de Hristos pe nici o cât de mică fibră dogmatică.
Nu ne-am permis să îi judecăm, că de ce trăiesc şi că au fost cum au fost, liberi.
Sfântul Apostol Petru s-a lepădat cu jurământ de Hristos chiar când îl privea. Dar Domnul Iisus Hristos, Care suferise, a înţeles marele proces al neputinţei şi cu câtă gingăşie l-a menajat şi l-a iertat prin trei întrebări, întrebările iubirii, să poată paşte mieluşeii şi oiţele Lui. Petru, se înţelege, a rămas smerit toată viaţă, dar şi-a făcut apostolia cu îndrăzneală, demnitate şi putere.
Vlădicii noştri nu s-au lepădat nici formal, nici pe ascuns. Au procedat cu înţelepciune şi nu le-a fost uşor şi bisericile aproape fără excepţie au fost pline până la refuz şi s-au cununat şi s-au botezat pe ascuns mii şi mii de suflete.
Se observă că se vorbeşte cu împătimire. Noi nu suntem o instituţie limitată de activitate. Noi suntem Biserica. Noi şi toţi aceştia, toţi care vorbesc, suntem Biserica şi se vede că îi interesează prea puţin unitatea acestei mari instituţii sacre şi spun, pentru că sunt liberi acum: “Unde a fost Biserica?”
Slujitori şi mii şi mii de credincioşi au fost sub lacăte şi cătuşe grele, sub sârmă ghimpată şi sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, fără semne de ieşire sau vreo mică uşurare, se părea că scrie deasupra acestor inferne negre: “lăsaţi orice speranţă voi cei care intraţi!”
Unii au fost aici, iar alţii şi-au dus zilele cum au putut, dar au pus râvnă să nu lipsească la slujbele bisericeşti. Veneau la hramurile mari şi stăteau zile în şir, în coloane nesfârşite să poată săruta sfintele moaşte.
Aceştia se îngrămădeau la sfânta spovedanie şi la sfânta împărtăşanie şi se rugau, noi suntem martori acestor sentimente, se rugau ca bunul Dumnezeu să libereze lumea şi România de diavol.
Întreb ca un duhovnic, aceştia care spun acum: “Unde a fost Biserica?” sunt oare spovediţi şi împărtăşiţi? Pentru că acolo erau creştini, în biserici la sfintele taine. Apoi să înţeleagă că ei fac parte din Biserică şi neliniştea lor poate să aducă destrămare şi răsturnare de valori.
Este nevoie de o mare unitate. Toate problemele şi neregulile din Biserică le va judeca şi rezolva Biserica cu harul ei, după rânduielile ei canonice şi după îndemnul Sfântului Duh.
Nu proces de înnoire în scaune, ci un proces de conştiinciozitate adevărată pentru fiecare din noi şi cei care au fost comozi şi lipsiţi de marea responsabilitate în calitatea ce o aveau, aceia se vor elimina singuri.
Că noi aşa credem, că avântul unei înnoiri de conştiinţă a unităţii Bisericii, înnoire în fiecare inimă din noi, va repara uşor şi sigur orice deviere.
Nu vă atingeţi de fiinţa Bisericii! Vreţi, adică, să spuneţi despre anumiţi oameni din Biserică? Aceasta este altceva, dar şi aşa nici cultura, nici armonia, nici jertfa, nici bunul simţ şi mai ales încleştarea în lupta cu puterile întunericului nu ne dau voie să fim slobozi şi lipsiţi de condescendentă.
Nu este nimeni neprihănit şi nu vom fi noi cei care vom [ras]plăti; numai Acela Care a împărţit talanţi, El va cere fiecăruia să dea socoteală la vreme.
Am îndrăznit să îmi spun părerea pentru că prea mult am fost singur, în suferinţe şi prea mult doream să îmi văd fraţi de credinţă mici sau mari, să ne rugăm împreună şi să ne întărim împreună, inimă la inimă şi îndreptăţiţi să spunem pentru oricine: e greu să ocârmuieşti lumea fără marea putere a iubirii.
Arhimandrit Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovniceşti, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000