Text: „Dar dacă iubirea scoate afară cu desăvârşire frica, după cum s-a scris (cf. I In 4, 18), şi frica, preschimbându-se, devine iubire, atunci toţi cei ce se mântuiesc se fac o unitate, unindu-se între ei în împletirea cu Singurul bun, prin desăvârşirea porumbiţei […]. Aceasta se tâlcuieşte limpede în Evanghelie prin cuvântul Domnului. Căci dându-le ucenicilor Săi, prin binecuvântare, toată puterea, printre alte bunuri pe care le dăruieşte sfinţilor, prin cuvintele către Tatăl, adaugă şi pe cel mai de căpetenie dintre bunuri, anume pe acela de a nu mai fi dezbinaţi prin deosebirea voilor în judecata despre bine, ci să fie toţi una, uniţi în binele cel unul şi singur, aşa încât prin unirea Duhului Sfânt, cum zice Apostolul, strânşi în legătura păcii, să se facă toţi un trup şi un duh, printr-o singură nădejde la care au fost chemaţi (cf. Efes. 4, 3). Dar e mai bine să dăm după literă înseşi cuvintele dumnezeieşti ale Evangheliei: Ca toţi să fie, zice, una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine (In 17, 21).
Şi legătura acestei unităţi e slava. Iar că prin slavă e numit Duhul Sfânt, nu va nega cineva din cei cu judecată, privind la cuvintele Domnului. Pentru că zice: Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor (In 17, 22). Căci le-a dat cu adevărat ucenicilor o astfel de slavă Cel ce a zis către ei: Luaţi Duh Sfânt (In 20, 22). Şi a luat această slavă, pe care a avut-o totdeauna înainte de a fi lumea, Cel ce a îmbrăcat firea omenească. Iar după ce S-a slăvit Acesta, prin Duhul, se face transmiterea slavei la toţi cei înrudiţi cu ea, începând de la ucenici. De aceea zice: Slava pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime (In 17, 22-23).”
Comentariu: Când dragostea e împărăteasă, oamenii sunt strâns uniţi între ei — şi cu Dumnezeu se află în unire —, de parcă ar fi o singură făptură; înstrăinarea şi dezbinarea au pierit.
Aşa-i unirea cea aievea şi desăvârşită a veacului ce va să fie, pe care cu mult dor o doreşte Biserica — căci i s-a dat încă de acum să guste din dulceaţa ei. Iar Sfântul Grigorie de Nyssa spune că unirea aceasta minunata are un îndoit temei.
Obârşie si icoană îşi are în unirea dintre Tatăl si Fiul, în iubire; şi când Se roagă Domnul, cerând: Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (In 17, 21), ne învaţă că unirea dintre noi e după chipul unirii din sânul Preasfintei Treimi, că sfârşitul iubirii nu-i iubirea, ci unirea cu Dumnezeu, si în El să fim cu toţii uniţi.
Unirea în iubire e lucrarea Duhului Sfânt, adică a puterii Sale, numită în Scripturi şi slavă, necreată, strălucind din veci, şi în veacul de acum dată nouă, celor ce suntem creaturi, drept har, ca să ne facem părtaşi la viaţa cea dumnezeiască, după vrednicia ce-o avem.
Harul dat nouă vine de la Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Intre comuniunea din sânul Preasfintei Treimi si cea din sânul Bisericii, în care viază, în Hristos, firea restaurată şi înnoită a întregului neam omenesc, e aşadar o strânsă legătură; aceeaşi energie dumnezeiască, care se mişcă între Tatăl si Fiul si Duhul Sfânt dezvăluind comuniunea Lor, se comunică oamenilor şi se mişcă între ei, descoperind o comuniune asemănătoare între ei si a lor cu Dumnezeu.
Comuniunea ce se naşte astfel nu e unirea firească a celor ce vor şi simt la fel; e mai presus de fire, săvârşită prin harul Duhului Sfânt; căci El îi ţine pe credincioşi în unire şi îi uneşte zelos cu Dumnezeu, făcându-i părtaşi la viaţa, iubirea, pacea şi toate celelalte însuşiri dumnezeieşti; căci e vistiernicul lor şi le dăruieşte celor gătiţi să se împărtăşească de darurile Sale.
Jean-Claude Larchet, Despre iubirea creştină, Editura Sophia, Bucureşti, 2010