“Încă din tinereţe am citit multe cărţi, încercând să înţeleg lumea înconjurătoare şi pe mine în cadrul ei. Cu cât mai mult mă afundam în înţelepciunea omenirii, cu atât mai mult înţelegeam că nu le voi putea înţelege pe toate. În mâinile omului este o mică lampă care luminează doar o părticică din prăpastia care s-a căscat sub el, o ramură dintr-un mare arbore sau o parte din peretele unei case. Toate celelalte rămân în întuneric. Universul nostru este mult prea mare, iar viaţa noastră este mult prea scurtă ca să putem cuprinde cu mintea tot ceea ce există. Şi pentru ce am avea nevoie de aşa ceva?!
Am decis atunci să privesc în interior, pentru a afla cauza tuturor relelor şi nenorocirilor. M-am uitat în interior şi nu am înţeles mai nimic. Am văzut, totuşi, un monstru în inima mea. Am vrut să-l alung, dar era cât pe ce să mor chiar eu. Am înţeles atunci că omul nu poate corecta în interior nici cel mai mic neajuns dacă nu va avea ajutor de sus.
Am fugit atunci din intersecţiile aglomerate ale oraşelor în locuri pustii şi liniştite, unde am întâlnit oameni care şi-au curăţat inimile, şi-au liniştit patimile, şi-au învins egoismul şi încă de aici, de pe pământ, emană lumină, căldură şi putere. Nu am avut nevoie de alte dovezi despre Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că am văzut şi am vorbit cu martorii vii ai acestei Împărăţii.
I-am întrebat:
– Ce să fac şi cum să trăiesc mai departe? Răspunsul a fost următorul:
– Trăieşte cum ţi-e dat şi nu alerga după vrabia fericirii de pe gard. Nu o vei prinde niciodată, pentru că şi dragostea, şi fericirea sunt înăuntrul tău, nu în afară. Numai că trebuie să ajungi la ele. Omul este leneş şi s-a obişnuit să se protejeze. Iubirea înseamnă muncă şi sacrificiu; atunci când îţi scoţi inima din piept şi o dai celuilalt. Mai trebuie, pe deasupra, pentru a ajunge înăuntrul tău, să scapi de trei rânduri de piele: cea a iubirii de sine, cea a iubirii de arginţi şi cea a desfrânării. Este însă foarte greu şi dureros, pentru că aceste patimi s-au împlântat adânc în trupul şi în sângele nostru, prefăcându-se în însăşi firea noastră. Cel care se protejează va pierde totul, iar sufletul lacom va muri în propria lăcomie. Cel care se teme de moarte va muri de tânăr, iar cel care a dobândit iubirea dumnezeiască nu va gusta niciodată moartea…
Aşa îmi spuneau vieţuitorii pustiei, care îşi curăţiseră mintea şi inima.
„Cel care s-a biruit pe sine însuşi nu se mai teme de moarte, de boală şi de distrugere; nu se teme de foame, de nevoi şi de singurătate. Atunci când coconul se sparge, la libertate iese un fluture înaripat; atunci când moare trupul, sufletul părăseşte hainele învechite şi cunoaşte libertatea promisă şi zborul”.”
Vladimir Şcerbinin, Inimă zdrobită. Destinul unui tată, Editura Sophia, 2017