Doamne Cel Veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat la această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul Botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea. N-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie fără numai în Tine, Dumnezeule. Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii spre Tine.
Deseori, când facem vreo colectă, îi silim pe oameni, facem presiuni să dea chiar dacă nu doresc. Este posibil ca aceştia să aibă şi să poată dărui, însă această milostenie nu este luată în socoteală de Dumnezeu, pentru că o fac fiind siliţi. Ea este milostenie de nevoie.
“… Într-adevăr răutatea acestui veac viclean întrece răutăţile şi păcatele tuturor veacurilor şi orice duhovnic având frică de Dumnezeu şi conştiinţă se găseşte într-o postură grea, cum să iconomisească pe păcătoşii cei ce i se spovedesc. În această generaţie vicleană duhovnicul trebuie să folosească iconomia, căci de va folosi acrivia, nici unul dintre cei spovediţi, sau foarte rar vreunul, s-ar găsi vrednic de împărtăşanie.
– N-am venit de bunăvoie, ci tu m-ai silit! i-a spus diavolul tânărului monah Isaac, care se nevoia în Tebaida Egiptului.
– Cum îndrăzneşti să scoţi din gură astfel de lucruri? l-a întrebat monahul.
– Ştiu ce zic, ai trei duminici de când te împărtăşeşti cu duşmănie în inima ta!
Părintele Varnava Iankos – Să nu legăm niciodată prietenie cu gândul!
Iubiţii mei în Hristos, să facem din toată inima faptele milostivirii, socotind pierdută ziua în care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba bună, fie împărtăşindu-i din inimă necazurile şi suferinţele, fie mijlocind prin rugăciune pentru el înaintea lui Dumnezeu.
Într-una din omiliile sale, Sfântul Ioan de Kronstadt le spunea credincioșilor săi: „Dacă ați ști voi de ce comoară mare, de ce dar vă lipsiți ținându-vă departe de Sfântul Potir! De ce ajutor de viață-făcător în neputințele voastre, în nevoile voastre sufletești! Iată de ce nu este viață adevărată între creștinii ortodocși, viață după Duhul lui Hristos. Iată de ce împotriva voastră s-a înarmat toată firea, toate stihiile, aerul, apa, focul, moartea, pedepsind în tot chipul pe cei ce s-au lepădat de Izvorul vieții!…
Cum putem ajunge la rugăciunea curată, la statornicia gândului în rugăciune?
Părinte, atunci când ne rugăm pentru un oarecare motiv serios, oare trebuie ca rugăciunea să fie însoţită de post?
Nici nu mai încape discuţie. Acesta este ceva ce se impune. Postul şi nevoinţa sunt condiţii absolut necesare. Dar pentru ca rugăciunea să se facă în chip corect, trebuie să te doară pentru ceilalţi.
Dumnezeu, ca Dragoste desăvârşită în Sine, transmite şi dă o parte din multa Sa bunătate făpturilor Sale, în chipul şi în măsura în care El Însuşi cunoaşte. Iar aceasta, ca o consecinţă firească, continua să se manifeste şi în robii Săi cei îndumnezeiţi, care, prin rugăciune şi chemarea lor de către credincioşi, o transmit şi ei lumii.
Să urmăm Logosului, să urmărim desfătarea cerească, să ne izbăvim de moştenirea pământească. Să păstrăm dintre cele pământeşti doar pe cele bune, să ne mântuim sufletele prin milostenii, să dăm din bunurile noastre celor săraci, ca să devenim bogaţi în bunurile veşnice. Dă ceva şi sufletului, nu doar trupului! Ia ceva din pântecele tău, şi dă duhului! Primeşte ceva din focul care arde cele pământeşti şi îndepărtează-te de flacără! Răpeşte ceva din tiran şi încredinţează Domnului! Dă-I puţin Celui care ţi-a oferit mult.
Spovedania nu se aseamănă cu un act juridic. Mă aflu în faţa lui Dumnezeu, în lumina veşniciei. Am sentimentul păcatelor mele ca în momentul Judecăţii de Apoi. Acum însă de mine depinde ca păcatul, păcatele, rătăcirea, să-mi fie iertate. De mine depinde să mă schimb, să încep o viaţă nouă, să fiu din nou în comuniune cu toţi sfinţii, cu Maica Domnului, cu Însuşi Dumnezeu.
„Se cuvine deci ca fiecare dintre voi să așeze ca pe o temelie tare și statornică frica și dragostea în sufletul său și să o hrănească cu fapte bune și cu rugăciune neîncetată. Căci nu se sădește în noi în chip simplu și de la sine dragostea de Dumnezeu, ci prin multe și mari griji și prin împreună-lucrarea lui Hristos.
Cel care se împărtăşeşte cu vrednicie de Sfintele Taine se uneşte cu Domnul. Iar cel care are căinţă adevărată, inimă curată, frică dumnezeiască şi credinţă nezdruncinată, primeşte Trupul şi Sângele Domnului, şi în acelaşi timp, şi pe Duhul Sfânt.
Ştiţi din istorie că înaintaşii noştri, creştini ortodocşi, erau oameni foarte temători de Dumnezeu şi totdeauna aveau credinţă tare şi adâncă în mijlocirea cerească a Maicii Domnului. Şi Împărăteasa Cerească nu lăsa fără răspuns credinţa lor, ci trimitea totdeauna ajutor tuturor celor care alergau la ea cu nădejde. Este greu să arătăm vreun necaz sau nenorocire de care să nu-i fi izbăvit Maica Domnului când ei alergau la ea cu credinţă şi rugăciune fierbinte.
Dacă vine harul acesta la începutul vieţii, se pierde – fiindcă omul nu ştie să trăiască fără păcat, şi nu ştie să nu-l piardă. Dar dacă continuă educaţia sfântă a omului, revine harul. Dar totuşi sufletul îl simte de aşa o gingăşie, încât te apucă o groază cum să nu-l pierzi.