Fiicei mele celei adevărate, urări de bine părinteşti.
Am primit scrisoarea ta sau, mai bine zis, „gazeta” ta! ! Am râs când am văzut-o şi m-am neliniştit când am citit-o.
De ce gândeşti astfel, copilul meu? Nu s-a întâmplat absolut nimic si nici nu se va întâmpla. Greşeala se datorează lipsei mele de experienţă, pe care am dovedit-o crezând că pot împăca cele ce nu sunt de împăcat. Fiecare om are îşi caracterul său şi propria personalitate, pe care şi-a format-o în urma experienţelor trăite în trecut, după propriile modele, măsuri şi convingeri. Prin urmare, pe baza acestora ia hotărâri, se exprimă şi acţionează.
Numai cei care sunt ai lui Hristos se pot împotrivi şi pot anula aceste legi şi reguli, şi aceasta, din iconomie. Nu te-ai izbit niciodată în viaţă de sisteme şi moduri de gândire diferite de al tău, aparţinând celorlalţi, celor din jurul tău, cu care, în multe alte situaţii, împartăşise-şi aceleaşi idei şi convingeri? Nici aceia nu sunt răi şi perverşi şi, cu atât mai mult, nici tu. Sunt ideile lor, sistemele lor de gândire, ideologia lor generală. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să ai alte păreri decât proprii tăi copii? Nu te-ai aflat niciodată în dezacord cu soţul tău, care este al doilea înger păzitor pentru tine? Cauza este, oare, faptul că aţi devenit răi? Sau poate îngeraşii tăi cei nevinovaţi sunt răi sau îndărătnici? Cu siguranţă, nu. De vină este personalitatea dezbinată a omului, care dă naştere, brusc, disensiunilor şi scindărilor. Singura soluţie este respectul reciproc şi evitarea contactelor şi intervenţiilor străine.
Cei din vechime aveau o vorbă: «cu rudele tale mănâncă, bea, dar fereşte-te să dai sau să iei ceva de la ele». Alungă, copilul meu, puţina tulburare sau părere de rău şi convinge-l pe îngeraşul nostru să nu-şi piardă curajul şi să considere conjunctura drept un prilej de a învăţa practic despre sensul relaţiilor sociale şi al vieţii. De altminteri, aceasta a fost o soluţie temporară şi comodă şi, desigur, pentru o situaţie limitată. Uiţi, fata mea, că Avraam şi Lot s-au despărţit, pentru că le era imposibil să locuiască sub acelaşi acoperiş? Asta-i toată filosofia: să porţi neputinţele altora şi nu să le judeci, fără să iei seama la ce sunt şi ce gândesc aceia. Au nevoie de îngăduinţă şi răbdare.
Cu cât oamenii uită sensul Crucii, cu atât mai mult acesta sporeşte şi se generalizează, cu feluritele constrângeri naturale sau tehnice care pot apărea; când va veni vremea să meargă pe drumul Crucii, atunci se vor înspăimânta, desigur, fără ca aceasta să le folosească la ceva. Fericit cel ce petrece în priveghere şi-n rugăciune, ca să se izbăvească de necazul cu care-i va încerca Dumnezeu pe locuitorii pământului.
Rana cea adâncă a omului contemporan este pierderea credinţei, ca temelie şi început, şi nici o formă de terapie nu-l poate ajuta în această stare. Dumnezeu ne supără cu mici atacuri formale, îngăduie, adică, ispitele, pentru a ne cuminţi, dar omul, în loc să-şi vină în fire, să-şi ceară iertare, din păcate, blasfemiază, ceea ce are drept rezultat părăsirea lui deplină. Adunați-vă în sine înşivă şi, cu adâncă smerenie, cereţi mila lui Dumnezeu, pentru ca Harul să aibă motiv să ne acopere de mânia viitoare, care va veni oricum, cu vuiet mare!
Pacea lui Hristos să fie totdeauna cu voi !
Cu rugăciunile şi dragostea mea părintească,
Părintele vostru Iosif (Vatopedinul)