Trebuie să ne obisnuim că Dumnezeu nu gândeşte ca noi. Ziceam de mai multe ori că Dumnezeul nostru nu-i ca toată lumea şi zice şi El, prin Isaia, că „nu sunt gândurile mele ca gândurile voastre, nici sfaturile mele ca sfaturile voastre că precum sunt cerurile mai presus de pământ, aşa şi Dumnezeu decât omul”.
Şi noi, astăzi, cred că trebuie să ne pregătim, adică „Doamne, tu să ne pregăteşti”… Pregătirea noastră este să continuăm în cele filocalice, cu precădere spovedanie, împărtăşanie şi toate cele care înconjoară aceste lucruri. Împărtăşania fiind culmea vieţii noastre, apropierea noastră cea mai mare de Dumnezeu. Astea să le cultivăm.
Dar, amintindu-ne de lucrurile astea, să ne pregătim la lucruri cumplite şi, în acelaşi timp, şi la acel „şi nu deznădăjdui”, că Dumnezeu are Pronie de care noi habar n-avem.
Amintiţi-vă de Străinul din Ierusalim, singurul care habar n-avea ce s-a întâmplat: Cine era? Şi aşa, Dumnezeu cred că va face lucrare nemaipomenită. Într-adevăr ne-mai-pomenită. Dar Domnul să ne păzească în zilele alea, precum şi în zilele astea. Că biruinţa lui Dumnezeu nu este ceva ce va să fie. De 2000 de ani a zis Hristos:
„Îndrăzniţi că, iată, Eu am biruit lumea”.
Am biruit lumea. Şi a zis-o chiar înainte de Golgota şi de Înviere. Si aşa a fost, că biruise lumea. Biruinţa lui Dumnezeu este un fapt deja făcut, deja săvârşit, iar cultura noastră şi filocalica, iubirea frumosului, este a intra în această biruinţă, a asuma cele ale biruinţei lui Hristos, şi asta este învierea omului.
Iar dacă Dumnezeu pare aşa de slab, că S-a lăsat arestat, că S-a lăsat judecat, că S-a lăsat omorât, ba şi înghiţit de moarte, ba şi înghiţit de un mormânt strâmt, cum cântăm în troparele noastre, şi dacă lasă istoria să meargă în halul în care merge, să ştiţi că aceasta este însuşi semnul atotputerniciei lui Dumnezeu. Dacă nu era atotputernic, nu-Si putea permite să lase lucrurile să iasă din control în halul în care au ieşit din orice control… Înseamnă că Dumnezeu tot poate controla, tot Atotputernic se arată, ba se va arăta. Asta înseamnă „şi nu deznădăjdui”. Si noi să avem lucrurile astea în vedere. Si… aşteptând, să aşteptăm pe Domnul. Şi asta este filocalia în zilele noastre.
Mai adaug un crâmpei de viziune. În Cartea Apocalipsei – cred că bine ar fi să o cunoaştem cu totii, cât se poate cunoaşte, să nu pretindem să o înţelegem, e o “poezie” extraordinară, am citit-o de mai multe ori şi, de fiecare dată, mi-a fost mai încântătoare; nu că înţeleg mare lucru, dar ceva în mine înţelege ceva din cuvântul acestei cărţi; deocamdată e destul; nădăjduiesc, după Cuvântul Mântuitorului: „cel ce citeşte să înţeleagă”, nădăjduiesc că la vremea potrivită voi înţelege, vom înţelege cele pe care vrea să le împărtăşească. Dar uitaţi un cuvânt: dezlegarea peceţilor, când nimeni nu a putut dezlega peceţile cărţii, care cred că este Istoria Lumii, cand numai Mielul lui Dumnezeu a dezlegat peceţile şi de atunci încep să se manifeste manifestări tragice, dar în care Mielul lui Dumnezeu biruieşte. Dacă citiţi ultimele două capitole ale Apocalipsei, sunt de o minunăţie de nedescris. Dar peceţile istoriei… Deci, paradoxal, până la Întruparea lui Hristos, multe lucruri au rămas nedezlănţuite în istorie, şi acele multe lucruri, cum să spun… Era mai paşnică lumea, parcă mai bună, parcă mai liniştită. Mai…, dar nu mai mult decât… „mai”. Şi câtă vreme suntem cu „mai”, suntem încă în iad. A venit Întruparea lui Hristos: în loc să vedem în lume biruinţa fericirii, a dragostei şi a tot ce-a propovăduit Hristos, vedem o crescândă biruinţă a răului. Din ce în ce mai multe războaie – ne proorocea Hristos că neam se va scula asupra neamului şi împărăţie asupra împărăţiei, şi vor fi războaie şi vor fi cutremure şi vor fi catastrofe ş.a.m.d., şi, zice, încă nu va fi sfârşitul, că toate astea trebuie să se întâmple.
Despre sfârşit spune că atunci când această Evanghelie, adică bună vestire a Împărăţiei, se va propovădui în toate neamurile, spre mărturie lor, atunci va veni sfârşitul. Ce să înţelegem noi prin astea? Că nu prin catastrofe sau războaie, nici din cauza lor va veni sfârşitul. Când Dumnezeu Îşi va termina lucrarea de mântuire a întregii lumi, atunci va binevoi Dumnezeu să vină sfârşitul. Si nu importă în care termeni va veni, importă să nu uităm că Dumnezeu rămâne Atotputernic, că Dumnezeu nu că va birui: a biruit deja. Si, în afară de faptul că aparenta slăbiciune a lui Dumnezeu – unde-i Dumnezeu, de ce nu lucrează în istorie, de ce nu pune un stop acestei răutăţi? – nu numai că nu este neputinţă dumnezeiască sau inexistenţa lui Dumnezeu, este o Pronie a lui Dumnezeu.
Este nevoie ca tot ce este în om să se manifeste cândva, curând sau mai târziu. Dar cred într-un lucru. Deci am zis că este semnul atotputerniciei lui Dumnezeu faptul că poate îngădui dezlănţuirea nemăsurată a răului. Nu numai asta: dacă Hristos a zis acum 2000 de ani: „Iată, am biruit lumea”, acum, la sfârşitul veacurilor, Dumnezeu poate permite lucrarea asta a răului, care, vă spun, este numai o minciună. Răul este un fel de miraj. Răul, ca fiind lucrarea minciunii, minciuna fiind lucrarea mândriei, mândria fiind însăşi lucrarea minciunii. Această mândrie şi această minciună este, ce se numeşte astăzi în calculatorică, realitate virtuală. Dumnezeu nu a făcut răul. Răul nu are fiinţă. Răul este numai un fel de parazit al binelui şi este ca fiind minciună, este o realitate virtuală. Are putere asupra celor care prin mândrie, adică ceva care nu există în Dumnezeu, se lasă cuprinsi de virtualitate…
din conferinta “Intrupare: Filocalie si premisa eshatologica”, Alba-Iulia, 2002