Stareţul avea un gând al său aparte, şi anume că nu putea căuta pe Dumnezeu decât cel ce L-a cunoscut, şi apoi L-a pierdut. Socotea că toată căutarea de Dumnezeu fusese preîntâmpinată cumva de o pregustare a lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu săvârşeşte asupra omului nici o silnicie, ci răbdător stă lângă inima lui, şi smerit aşteaptă până când i se va deschide acea inimă.
Dumnezeu Însuşi caută pe om, mai înainte ca omul să-L caute; şi când, prinzând o clipă potrivită, Domnul se arată omului, de-abia atunci cunoaşte omul pe Dumnezeu în măsura dată lui, şi începe de-acum a-L căuta pe DumnezeuL Care se ascunde inimii. Stareţul spunea:
„Cum vei căuta ceea ce nu ai pierdut? Cum vei căuta ceea ce nicicum nu cunoşti? Dar sufletul cunoaşte pe Domnul, şi de aceea Îl caută”.
Din Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia 2009, p. 106