Grăirea în deșert, zice Sf. Ioan Scărarul, este scaunul slavei deșarte, semn al nepriceperii, urmare a îmbuibării și necurăției, pierderea umulinței și întunecarea rugăciunii. Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului și prefacerea lui în prilej de păcătuire și pierzare.
“Vrăjmaşul a căzut din mândrie. Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceală, cruzimea, indiferență faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frica de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilelor şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demența completă. Acestea sunt semnele distinctive ale spiritualităţii demonice. Dar, câtă vreme nu se manifestă cu claritate, pentru mulţi oameni ele trec adeseori neobservate.
Să te străduiești cu orice chip să păstrezi pacea sufletească și să nu te tulburi de insultele celorlalți. Vei reuși asta dacă te înfrânezi prin orice mijloc de la mânie și-ți păstrezi mintea și inima cu trezvie de zvâcnirile necuviincioase.
Să primim insultele celorlalți fără să ne tulburăm, ca și când nu ne-ar fi adresate nouă.
Sfântul Ioan Casian spune despre iubirea de arginți (arghirofilia) că este o patimă care nu are o temelie în firea omenească, în vreun instinct al ei, ci este ceva în afara firii. Totuși, poate că până la urmă, iubirea de avere își are puterea în instinctul de conservare, pentru că mulți dintre oameni caută să aibă avere nu numai pentru a-și înmulți plăcerile sau mărirea lumească, ci dintr-un instinct de conservare, ca să aibă, cum am zice, „bani albi la zile negre”.
„Intră aici în biserică un om sugrumat de necazuri şi de împrejurări vitrege; tristețea îi înăbuşă sufletul; dar intrând aici, aude îndată pe profet zicând: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce te turburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El. Mântuirea feței mele, Tu eşti, Dumnezeul meu (Psalmi 41, 6-7), capătă îndestulătoare mângâiere şi pleacă de aici cu toată tristețea alungată din sufletul lui. Un altul este strivit de cea mai neagră sărăcie şi se turbură văzând că altora le curge în valuri bogăția, că se mândresc şi sunt înconjurați de mare lux.
Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.
Dorind să te rogi cum trebuie, să nu întristezi vreun suflet, iar de nu, alergi în zadar.
Dacă întristezi vreun suflet, alergi şi te lupţi în zadar, te rogi şi strigi în zadar. In ce fel poţi să întristezi un suflet? Cu un cuvânt sau cu o privire, cu o mişcare, cu o împotrivire sau cu un cuvânt răspuns înapoi, cu o tachinare sau cu o glumă.
Părinte, ce să fac în vreme de ispită ca să nu mă biruiască?
Citim în paterice că un avvă nu a primit în mănăstire pe un mirean ce venise la el, cu scopul de a vedea dacă acesta doreşte cu adevărat viaţa călugărească. După aceea, când a văzut că acel mirean, fără a se depărta de zidurile mănăstirii, a şezut câteva zile cu răbdare la porţile ei, fără mâncare şi apă, atunci, băgându-l înlăuntru, a început a grăi către dânsul precum urmează:
„Frate, adu-ţi aminte câte zile ai petrecut afară de porţile mănăstirii mai înainte de a fi primit înlăuntrul ei ‒ şi asta pentru ca luând cunoştinţă de la început cu osteneala căii pe care ai dorit-o, să nu păşeşti în ea cu nădăjduire în sine şi cuget uşuratic, ci cunoscând în chip deplin ce te aşteaptă.
În bunătate găsim blândețea. Omul bun este blând, adică are sufletul catifelat. Cine se apropie de un om blând simte o plăcută senzație de căldură și mângâiere, simte o putere binefăcătoare. Blândețea este o completare firească a dragostei și rod al acesteia. Mai puțin activă decât dragostea, blândețea, în calmul ei nu este lipsită de putere creatoare, ci dimpotrivă. Într-o lume de potrivnicie, blândețea vine ca un întăritor, ca o înseninare, lacrimă luminată.
Cei cu inimile pline de mângâierea harului nestricăcios pot să rabde toate lipsurile și năpastele, prefăcându-le într-un praznic al bucuriei duhovnicești; însă foamea unei inimi împietrite, de la care s-a depărtat mângâierea dumnezeiască, este o suferință fără alinare.
Să respectăm, vă rog, curăția, să ne păzim sfințenia. Pentru ce să ne pogorâm la necinste, cinstiți fiind? Pentru ce să ne îngrijim trupul mai mult decât se cuvine, pe care puțin după aceea îl vom lăsa mormântului? Pentru ce să socotim că plăcerea este dulce, când ea cu adevărat este durere ucigătoare? Căci plăcerea este undița diavolului. Plăcerea este veninul pierzaniei. Plăcerea este văpaia focului nestins și totuși noi, oamenii ne avântăm spre ea ca niște robi legați cu jurământ.
S-a făcut aşa o atmosferă, să zicem aşa, de neluare aminte la Sfintele Taine. Sunt credincioşi care se împărtăşesc o singură dată pe an. Eu să ştiţi că n-am încredere în spovedania celor ce se spovedesc o singură dată pe an şi în împărtăşirea celor ce se împărtăşesc o singură dată pe an. N-am încredere, pentru că nu-mi pot închipui că cineva care preţuieşte Cinstitele Daruri se poate reţine de la împărtăşire atâta vreme.
„Întrebare: Deci ce poruncește Scriptura omului ca să facă ?
Răspuns: Am zis mai înainte că omul are, potrivit firii sale, bună-voința; pe aceasta o cere Dumnezeu. El poruncește omului ca, în primul rând, să cunoască: cunoscând, să iubească; și, în sfârșit, (iubind) să fie gata să împlinească (voia Sa). Faptul, însă, că mintea este impulsionată, că suportă osteneli și că săvârșește o lucrare (nu aparține omului), ci harului Domnului, care se dă celui ce vrea (să facă voia Lui) și crede (în EI).
„Să examinăm, așadar, ce înțeles are cuvântul creștinism. Poate că oameni mai înțelepți decât mine vor găsi imagini mai înalte și mai nobile, care să se potrivească deplin vredniciei acestui cuvânt. După câte pricep eu, despre acest termen ar trebui spuse următoarele:
În înțelesul cel mai limpede și mai grăitor, cuvântul Hristos – din care provine termenul: creștinism – înseamnă împărat, căci, printr-o accepțiune deosebită, Sfânta Scriptură tocmai prin această expresie definește vrednicia împărătească.
Părinte, atunci când undeva de obicei nu există disciplină, se va putea face față într-o situație grea?
Atunci când, de pildă, se întâmplă un incendiu, nu face fiecare ce-i trece prin cap, ci așteaptă ordin. Cel care are răspunderea, observă și spune ce trebuie să se facă. Altfel se poate pricinui panică și, în loc să stingă focul, îl întețesc mai mult.
Odată mă întorceam în Sfântul Munte.
Noi ştim că la rugăciune trebuie şi trupul nostru, în toate mădularele sale, să ia parte. Între acestea, mâinile au un rol important în exprimarea rugăciunii. Trebuinţa de a lua parte şi trupul la rostirea rugăciunii, rezultă din îndemnul apostolului: „Preamăriţi-L pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, ca unele ce sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6, 20).
Şi în alt loc: „Ridicând mâini curate, fără de mânie şi fără de şovăire” (I Timotei 2, 8).