„Sufletul să se încreadă în Hristos și să-L cheme și să nu se înfricoșeze nicidecum” (Sfântul Isihie).
Dar, orice ar da peste tine, și în păcate să cazi, și nereușite să ai, și la depravări să ajungi, sufletul tău să nu-și piardă curajul. Să-L cheme pe Hristos și să nu-i pese de nimic.
Află că-n acest război duhovnicesc sunt două voinţe în noi, una contrară alteia. Una a părţii raţionale, şi de aceea se numeşte Raţionalul şi voinţă superioară. Cealaltă a simţurilor, şi de aceea este numită sensibilă, voinţă inferioară. Ultima de obicei mai este numită voinţa iraţională, voinţa poftelor şi a pasiunilor corporale.
Toate cele protivnice celor spuse până acum, le pricinuieşte creştinilor împărtăşirea cea rară. Pentru că cel ce întârzie să se împărtăşească nu face nici o pregătire, nu este atent, nu are atentă păzire faţă de gândurile rele. Pentru că amânarea îl face să cadă în lenevire şi să i se răcească căldura evlaviei şi a dumnezeieştii dragoste. Îndelungarea vremii îl face să se poarte în viaţă cu neglijenţă şi nepăsare, să nu aibă teamă în suflet, sfială în simţuri şi pază a mişcărilor, face dezlegare deplină la mâncare şi la vorbă, la necuviincioase priviri şi auziri şi se face ca un cal, care neavând frâu alunecă în prăpastia tuturor păcatelor.
Niciodată să nu-ţi spui: „Gata, m-am ostenit îndeajuns, pot să mă odihnesc.” O astfel de înlesnire şi vlăguire este primul duşman. Gândul, cu toate că este mic şi slab, este cel mai viclean trădător: el deschide porţile vrăjmaşilor. Cine se împacă cu el, acela cade. El a fost observat de Sfinţii Părinţi şi fiecărui începător i se repetă necontenit: vezi, să nu spui „gata, acum pot s-o las mai moale”, ci întreabă-te pentru ce eşti aici sau de ce nu faci nimic.
Încredinţeazâ-te din toată inima, omule, că însuşi Domnul Dumnezeu se îngrijeşte de toată făptura Sa, până la cea mai de pe urmă!
Domnul se află pretutindeni şi întru toate, pe toate le ţine şi pe toate le chiverniseşte. Pentru aceasta îl şi numim Atotţiitorul. Drept aceea, n-ar trebui să port grijă de nimic. Atotputernicul Dumnezeu ne-a chemat pe toţi la viaţă din nimicnicie şi întrucât prin noi înşine, fără Dumnezeu, nu putem săvârşi nimic, nici viaţa nu ne-o putem orândui sau întări. Dumnezeu este totul pentru noi: viaţa şi puterea noastră, lumina şi aerul nostru, mâncarea şi băutura cea duhovnicească, îmbrăcămintea – totul.
Toţi încercăm să scăpăm de durere şi de suferinţă, şi cel dintâi sunt eu. Dar cel puţin să ştim adevărul despre suferinţă, pentru ca s-o putem primi cu curaj, atunci când nu ne va fi cu putinţă să o ocolim. Dumnezeu ne va da atunci harul de a ne ridica mai presus de ea. Este bine să ştim ce este adevărat şi bine primit înaintea lui Dumnezeu.
De acum să nu mai păcătuiești, i-a spus Hristos paraliticului (Ioan 5, 14). La fel i-a grăit și desfrânatei: De acum să nu mai păcătuiești (Ioan 8, 11). Același lucru este valabil și pentru tine, care te-ai spovedit. Din momentul în care ai ieșit de la scaunul de spovedanie, să încerci să duci o luptă pe viață, ca să nu mai păcătuiești din nou. „Este pentru prima dată când am făcut acest lucru, părinte!”, i-a spus un tânăr duhovnicului său. „Și ce, mai vrei să-l faci din nou?
Rog şi iubirea voastră să o urmaţi pe cât vă stă în putere şi, alergând cu credinţă, să o apucaţi şi să nu fiţi înşelaţi nicidecum în nădejdile voastre. Fiindcă toată osârdia şi toată nevoinţa cu multe osteneli, care nu ajunge la iubire în duh umilit [Psalmi 50, 19], e zadarnică şi n-ajunge la nimic folositor. Căci în nici o altă virtute sau plinire a unei porunci a Domnului nu poate fi cunoscut cineva ca ucenic al Domnului, fiindcă El zice: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai Mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii” (Ioan 13, 35).
Ne întâlnim cu Dumnezeu atunci când El însuşi ne caută. Mântuitorul a spus: „Bateţi şi vi se va deschide” (Matei 7, 7). Vom bate uneori îndelung, întrucât Hristos ştie că nu suntem pregătiţi încă pentru întâlnire, nu suntem gata să-L privim faţă către faţă pe Dumnezeul cel Viu; căci a te întâlni cu Dumnezeu înseamnă dintotdeauna să vii la judecată; este la fel cu a întâlni o frumuseţe necondiţionată, un adevăr necondiţionat, o dreptate necondiţionată.
Fiecare dintre noi poate dobândi rugăciunea lăuntrică – adică s-o facă un mijloc de comunicare cu Domnul. Nu ne costă nimic, în afara efortului de a ne cufunda în tăcere și în adâncurile inimii noastre, precum și grija de a chema numele prea dulcelui nostru Iisus Hristos cât mai des cu putință, lucru care te umple de bucurie. Cufundarea în noi înșine și examinarea sufletului nostru ne oferă ocazia de a afla ce taină mare este omul, de a simți bucuria cunoaşterii de sine și de a vărsa lacrimi amare de căință pentru căderile noastre și pentru slăbiciunea voinței noastre.
Deşi Corneliu era păgân, odată ce a renunţat la idoli, s-a rugat cu stăruinţă la adevăratul Dumnezeu şi a împărţit multe milostenii. Odată, în timpul rugăciunii, un înger al lui Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus: „Corneliu! Rugăciunea ta a fost ascultată şi milostenia ta a ajuns în faţa lui Dumnezeu. Trimite deci la Iope şi cheamă aici pe Simon Petru (apostolul). El, când va veni, îţi va vorbi [şi prin el te vei mântui tu şi toată casa ta]”.
Rugăciunile şi milostenia lui Corneliu au fost atât de puternice, încât Domnul Cel milostiv le-a văzut.
Nu toți ascultă Evanghelia, nici toți fac arătură, ca, după ce va cădea sămânța Domnului, să facă rod, ci în spini și mărăcini și, în înșelăciune fiind, primesc cuvântul, dar umblând după grijile și bogăția și dulcețile vieții, se îneacă și nu aduc roadă.
Iar voi, iubiților, îndreptați-vă inimile spre primirea Evangheliei și nu va fi înecată mintea voastră de multa grijă a lumii!
Sârguieşte-te, fiule, ca să fii totdeauna simplu şi fără de răutate și să nu ai unele gânduri în inima ta şi altele în gura ta, pentru că aceasta este vicleşug şi înşelare. Să fii adevărat, iar nu mincinos, fiindcă minciuna este de la cel viclean.
Mânia este o a doua cauză a tristeţii, care fie că este o urmare directă a ei, fie că se manifestă ca ranchiună, în urma unei jigniri. Sfinţii Părinţi arată că pricina întristării omului nu stă în cei împotriva cărora ne-am mâniat, nici în cei care ne-au jignit şi cărora le purtăm ranchiună, ci în noi înşine.
Eu vă îndemn să fiți cu seriozitatea cuvenită în lucrurile spirituale, să vă țineți de biserică, de slujbele noastre, să duceți o viață pe care s-o poată binecuvânta Dumnezeu.
Vă îndemn să fiți cât mai serioși și, așa cum vă pregătiți pentru viață, prin acumulările de cunoștințe intelectuale, tot așa să vă ocupați și de curăția vieții!
„Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt întru acoperământul Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Zice-va Domnului: Sprijinitorul meu eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi voi nădăjdui spre El” (Ps. 90,1-2). Cine locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt? Cine se va sălăşlui întru acoperământul Dumnezeului cerului? Oare voi toţi, toţi cei botezaţi, toţi creştinii? Cât de greu mi-ar veni, trebuie s-o spun: nu toţi.
Oare toţi trăiţi în ajutorul Celui Preaînalt?
Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât.