Nu te mâhni! Domnul este aproape. Spune-I Lui toate necazurile şi greutăţile tale. Unde lipseşte ajutorul omenesc pentru povăţuire, ajutorul lui Dumnezeu în chip nemijlocit ne dă gândul cel bun, când alergăm la El ca fiii la Tatăl lor.
Domnul începe să-Şi arate puterea Sa atunci când vede că toate mijloacele omeneşti, prin care i se poate da ajutor omului în nevoie s-au epuizat.
Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.
Unele soţii îşi asumă singure povara peste puteri a tuturor grijilor domestice, trag „carul” familiei singure, irosindu-şi forţele şi sănătatea. Din păcate, soţii se deprind repede cu starea aceasta de lucruri şi încetează să aprecieze ceea ce fac pentru ei soţiile. Ei iau ca pe ceva ce li se cuvine faptul că femeia îndeplineşte o muncă mai presus de forţele ei fizice, întrucât în exterior liniştea e deplină: soţia tot trage în jug şi nu se plânge de viaţă.
Ascultați: dacă voiți să stingeți focul gheenei cel veșnic, pentru călcarea așezământului vostru, de mă veți asculta, faceți următoarele: unu, să aveți între voi dragoste; al doilea, să țineți curățenia întregii înțelepciuni, cu înfrânarea, cu smerenia, cu umilința inimii și cu mărturisirea faptelor voastre.
Săvârșirea răului este o slăbiciune, nu o putere. Făcătorul de rele este un slăbănog, nu un viteaz.
Fericitul Stareț mi-a fost un mare dar de sus și o deosebită experiență. Era chipul adevăratului creștin, ce mă izbea prin desăvârșirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar fi extremități de neîmpăcat. Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o neobișnuită compătimire față de tot ce este viu, față de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s-ar naște gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobișnuită oamenilor de o asemenea bărbăție; și totodată întâmpinai aci o altă latură a vieții sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o mareție mai presus de fire și o milostivire a harului.
Fără îndoială, nu e ușor să urci la bunătatea recomandată de Mântuitorul, când ți se face rău. Teoretic ne declarăm de acord cu învățătura Sa, dar dacă e vorba să trecem la aplicarea ei, de îndată descoperim că ne e aproape imposibil.
Pornirea noastră, când cineva ne face rău, e să-i răsplătim și noi cu rău. Și păcătuim. Mântuitorul ne cere un mare efort de autodepășire. Tocmai de aceea a venit El, ca să ne îndrume și să ne ajute să încercăm această autodepășire.
Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti și a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea față de frați.
Postirea nu este doar pentru mâncăruri, ci în principal pentru simțuri. Simțurile, hrănite de lucrurile din afară, canalizează otrava respectivă în minte și în inimă, prin care sufletul nenorocit moare pentru Dumnezeu. Sfinții Părinți ai pustiei câte n-ar avea să ne spună despre postirea simțurilor!
Dar ce rost are fraților, vorbind despre pocăința creștinilor, să nu vorbesc despre păcatul care grabnic împresoară, care este greu de purtat. Căci nu este deșert cuvântul apostolului, care strigă limpede că nimic altceva nu împovărează [sufletul] decât roadele păcatului, adică: adulterul, curvia, uciderile, furturile, mărturia mincinoasă, clevetirile, certurile, pizmuirile, mâniile și cele asemenea acestora. Și „cel ce seamănă în trup, din trup va și secera stricăciunea”.
Biserica noastră, iubiţii mei, Sfânta Biserică Ortodoxă nu este o plăsmuire omenească. Dacă era aşa, în urma atacului sălbatic la care a fost şi este supusă de către duşmanii ei mai vechi şi mai noi, ar fi trebuit să fi fost nimicită, n-ar mai fi existat. Însă lupta aceasta dovedeşte tocmai faptul că Biserica lui Hristos e vie şi lucrează. Pentru că nimeni nu luptă împotriva morţilor. Luptă împotriva celor vii. Biserica deci se menţine, e vie, împărăţeşte şi triumfă în lume.
– Cum să ieșim din formalismul unei spovedanii în care, de multe ori, spunem aceleași păcate?
În lumea aceasta, mulți sunt cei care nu cunosc legile duhovnicești – însă aceste legi există și dovedesc netemeinicia necredinței în lumea duhovnicească. Omul care, mândrindu-se, se laudă, produce o impresie penibilă, respingătoare, asupra tuturor, chiar și asupra oamenilor lipsiți de religiozitate – și, cu cât mai mult se laudă și se îngâmfă, cu atât le pare mai penibil celor din jur. Aceasta e acțiunea legii duhovnicești. Și cu cât este mai modest omul, cu atât le este mai plăcut tuturor. Cei modești sunt iubiți de toți, cei mândri le sunt respingători tuturor. Vedem limpede că până și în oamenii necredincioși acționează o lege nestrămutată – și, dacă cei necredincioși nu prețuiesc modestia în ei înșiși, o prețuiesc întotdeauna în ceilalți oameni.
Nimeni nu poate să facă rugăciune cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să primească Duhul Sfânt. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu știe așa cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu. Aproape că nu știe Cine este Dumnezeu.
Cel care Îl are însă pe Duhul, Îl știe, vede că Acesta este Părintele lui, știe că se va apropia de el, știe cum să-L roage și ce să-I ceară.
Supărat-au odată pe Marele Macarie Alexandrinul gândurile slavei deșarte, ispitindu-se a-l scoate pe acesta din chilie; acestea-l sfătuiau, [chipurile] pentru iconomia harului, să meargă la Roma pentru pricina facerii de bine a celor bolnavi de acolo; căci harul Domnului lucra desăvârșit într-însul asupra duhurilor. Și dacă în multe supărându-l, el n-a ascultat, mai cu iuțime s-au apropiat de dânsul ca să-l gonească.
Dumnezeu a înzestrat voia noastră cu o perfecţiune aşa de mare şi o putere aşa de covârşitoare încât, chiar de s-ar înarma împotriva ei toate simţurile, toţi demonii şi toată lumea, şi ar lupta în contra ei cu putere, totuşi, voinţa noastră poate, cu toată libertatea să le dispreţuiască.
Isihia este atmosfera lăuntrică și exterioară a omului duhovnicesc, pacea, luminarea inimii, care strigă plină de încredințare, dintru adâncuri: „Ava, părinte!” (Galateni 4, 6). În inima noastră este Dumnezeu însuși. Acolo mărturisește și își descoperă prezența și dumnezeirea Sa.
Isihia, pacea sufletului, putința ca cineva să-L trăiască pe Dumnezeu în mod liniștit au fost pierdute prin păcat. Omul nu mai găsește nicăieri isihie, nici în chilie, nici la rugăciune.
Conceptul de înșelăciune diavolească, unul dintre cele mai importante în învățătura părinților Bisericii Ortodoxe, lipsește cu desăvârșire din spiritualitatea protestantă și romano-catolică, din care s-a desprins mișcarea „harismatică”. Acest fapt explică de ce o înșelare atât de evidentă a putut pune stăpânire asupra atâtor „creștini” cu numele, Și cum un „profet” ca Nicolai Berdiaev, care provine dintr-un mediu ortodox, poate considera că este absolut esențial ca, în „noua eră a Duhului Sfânt”, „să se renunțe la viziunea ascetică asupra lumii”. Cauza este limpede – această viziune ascetică [patristică] oferă unicul mijloc prin care omul, odată ce a primit Duhul Sfânt prin Tainele Botezului și Mirungerii, poate continua cu adevărat să lucreze toată viața pentru dobândirea și păstrarea Duhului – ea ne învață cum să avem discernământ duhovnicesc și să ne păzim de înșelăciunea diavolească.