Iubirea lui Dumnezeu este întotdeauna dreaptă, precum și dreptatea este întotdeauna iubitoare. Dumnezeu are în sine bunătate, iubire și dreptate absolută, dar în același timp are și fericire absolută. Iar dreptatea, iubirea și binele se manifestă în această lume având în sine și fericirea. Așadar, când oamenii se îmbogățesc cu ele, în același timp ei câștigă și fericirea. Însă ceea ce se află în afara acestora, adică răul și păcatul, conține în sine suferință și chin.
.. eu nu voi dori să trăiesc în mănăstire aşa cum trăieşte un alt stareţ, ci aşa cum trăieşte Stareţul meu şi cum tâlcuieşte el viaţa monahală prin cuvântul său.
Mijlocul esenţial şi cel mai profund prin care Stareţul îl formează pe ucenic şi îl face conform cu sine este cuvântul. Cu cuvântul îl naşte, îl înnoieşte, îl mântuieşte, i-L insuflă pe Duhul Sfânt, i-L dă pe Hristos.
Există şi lacrimi nemângâiate. Acestea sunt diavoleşti.Nu au pocăinţă, ci egoism rănit. Atunci omul plânge în chip egoist pentru căderea sa. Îl doare pentru că din pricina neatenţiei lui a scăzut în ochii oamenilor, iar nu pentru că a mâhnit pe Dumnezeu, şi de aceea suferă îndoit.
În timpul războiului răzvrătiţilor, un căpitan al răzvrătiţilor – Dumnezeu să-i hărăzească pocăinţă – a prins un familist sărac care avea nouă copii, l-a pus jos şi îl bătea fără milă pentru că nu era de acord cu ideologia Iui.
Că „omul trebuie să se retragă în cetatea dreptei socoteli” e scris în Scrierea despre Botez a Sfântului Marcu Ascetul și, tot acolo, că acolo mintea ca preot trebuie să slujească pe masa sfântului altar, care este inima. Inima e masa sfântului altar în om, mintea e preotul care slujește la masa inimii, iar aceasta se realizează atunci când omul a intrat în cetatea dreptei socoteli, când a ajuns la un echilibru, când a ajuns la o stare sufletească care favorizează prezența lui Dumnezeu și, mai ales, simțirea prezenței lui Dumnezeu. Că nu-i destul să știi că Îl porți pe Hristos în inimă, dacă nu-L și simți.
Dintre faptele bune, unele sunt trupeşti, precum înfrânarea, postirea, privegherea, plecarea genunchilor, nespălarea, culcarea pe jos, lucrul mâinilor şi oricare altă pătimire a trupului. Acestea se mai numesc şi unelte ale faptelor bune căci duc pe om la faptele bune sufleteşti şi adevărate, la smerenie şi la nepătimire, atunci când nu se vor face cu făţărnicie şi pentru slava oamenilor, ci întru credinţă şi numai pentru Dumnezeu.
Rugăciunea? Bineînțeles, n-ai să stai ore întregi la rugăciune. Când ai timp – de sărbătoare – poți să citești paraclise, sau așa… Să nu pierzi timpul cu lucruri deșarte, cu televizor și cu altele.
Ieri seara, în timp ce mergeam la biserică pentru slujba privegherii, am văzut un tată cu un copilaş într-un cărucior pentru invalizi. M-am apropiat, l-am îmbrăţişat pe copil şi l-am sărutat. “Eşti un înger, i-am spus. Ştii asta?“. Apoi m-am adresat tatălui: “Este o mare cinste pentru tine să slujeşti un înger. Bucuraţi-vă, pentru că veţi merge amândoi în Rai”. Auzind acestea fetele amândurora au strălucit, pentru că au simţit mângâierea dumnezeiască.
Să vedem altă întrebare: „Când există o uscăciune a inimii şi o lipsă de dispoziţie pentru rugăciune, trebuie să ne rugăm împotriva voinţei noastre, fie şi formal, sau să aşteptăm până când vine starea necesară, străpungerea inimii? Şi ce se întâmplă dacă aceasta întârzie să vină?“
Fraţilor! Să nu mai aveţi astfel de întrebări. Aici, desigur, puteţi să întrebaţi orice. Dar nu vă lăsaţi încurcaţi în asemenea întrebări. Dacă nu vrei, nu vrei! Dar, din moment ce ai hotărât să devii omul lui Dumnezeu, s-a terminat!
Să nu vrei să se facă cele legate de tine asa cum ţi se pare ţie, ci cum Ii place lui Dumnezeu, și vei fi netulburat si mulţumitor în rugăciune.
În momentul acela, povestește părintele Teodor, rătăceam precum un hoţ în noapte, neştiind unde să pun capul jos. Desigur, nişte oameni mă ascundeau, însă m-am săturat să trăiesc în felul acesta. Apoi, am auzit vorbindu-se despre vechea mănăstire rusească de la Valaam, care era pe pământ finlandez, nu departe de Sankt Petersburg. Îmi doream mult să merg acolo, să mă închin dinaintea Sfântului Gherman şi a Sfântului Serghie şi să cer cuvânt de folos stareţilor locului. Eram totodată foarte deprimat şi temător. Ştiam că va fi moarte sigură dacă autorităţile mă vor prinde, mai ales la graniţă. Atunci nu va fi izbăvire.
Sfântul Varsanufie învață: „Atâta vreme cât corabia se află pe mare, îndură mânia și furia vânturilor. Însă când ajunge la limanul liniștit și calm, nu se mai teme de primejdii și de vânturi, ci se liniștește. Așa și tu, monahule: atâta timp cât rămâi în lume, să aștepți necazuri și greutăți și revolte ale vânturilor minții. Însă când vei urma viața liniștii absolute, nu mai are de ce să-ți fie teamă de aceste războiri”.
Înainte să închei, cred de cuviinţă să adaug încă ceva la cele spuse până acum.
Fără îndoială că ceea ce caută monahul este martiriul retragerii. Acesta este ca o “fugă”ce-l duce spre Dumnezeu. În vreme ce noi suntem împreună la această conferinţă monahală unde sunt prezenţi atât monahi athoniţi cât şi din alte mănăstiri, sunt alţii care trăiesc, luptă, flămânzesc, suferă şi priveghează pentru turma Domnului în Biserica luptătoare din lume.
Dacă zelul ar fi fost de folos pentru îndreptarea oamenilor, atunci pentru ce S-a mai îmbrăcat Dumnezeu într-un trup și S-a folosit de blândețe și smerenie ca să întoarcă lumea la Tatăl Său? De ce a mai fost întins pe cruce pentru păcătoși și Și-a mai predat preasfântul Său trup pătimirii pentru lume? A făcut aceasta dintr-un singur motiv: ca să facă cunoscută lumii iubirea Sa, pentru ca iubirea noastră sporită atunci când află aceasta să ne facă robii iubirii Lui.
Trăind doar duhovniceşte, este posibil să uităm, să ignorăm realitatea noastră imediată? Asta nu înseamnă că nu ne iubim semenii?
Perspectiva aceasta, pe care eu am numit-o „reducere la Dumnezeu”, dacă o facem cu conştiinţa că Dumnezeu cuprinde toate şi dacă o facem nu în duh de excludere, ci de sinteză, este posibil să trăim numai duhovniceşte. A trăi numai duhovniceşte cred că înseamnă, în primul rând, a viza numai esenţialul.
Se înșală cel ce crede că-i neîntinat de patimi. Numai sfinții ajung curați, cu harul lui Dumnezeu, prin mare nevoință. Neștiutor și orb, lipsit de lumina ce-o dă traiul duhovnicesc, nu-și cunoaște boala. De voiește însă să viețuiască în Domnul, patimile i se arată sub chip de ispite; căci dracii ne ispitesc cu patimile noastre.
Să nu stai fără lucrare nicio clipă. În fiecare moment să te cercetezi, să te supraveghezi pe tine însuţi, să vezi dacă eşti în regulă. Dacă eşti un monah silitor şi nevoitor, te vei cerceta pe tine însuţi să vezi cum ţi-ai petrecut ziua.
Creștinii rabdă încercările cele nedorite ale vieții în mod liniștit, cu bucurie.