„Dar cel ce va răbda până la sfârșit se va mântui.” Nu oricine rabdă se va mântui, ci acela care rabdă pe calea Domnului. Pentru asta e viața de aici, ca să răbdăm; orice om rabdă ceva și rabdă până la sfârșit.
Citim în Psalmii lui David: ,,Iar peste durerea rănilor mele au adăugat şi altă durere” (Psalm 68, 27). Acest lucru se potriveşte foarte bine cu ceea ce noi denumim conştiinţă, fiindcă aceasta, numai durere şi chin aduce în viaţa omului. S-ar părea că ,,pedeapsa” aceasta i-a fost dată omului ca să se chinuiască fără nici un motiv pe această cale fără întoarcere, în dificilele împrejurări ale vieţii lui.
Aparţii Bisericii lui Dumnezeu sau obştii credincioşilor în Hristos; această Biserică este Trupul cel Unul al lui Hristos şi Hristos Dumnezeu este Capul ei.
Eşti oare un membru vrednic al acestei obşti, duci oare o viaţă sfântă, te căieşti neîncetat, cauţi să-ţi îndrepți inima şi viaţa, năravurile, gândurile, simţămintele, intenţiile, năzuinţele, întreaga ta purtare?
În căsnicie de multe ori unul dintre soţi spune că după mulţi ani de la nuntă descoperă noi laturi ale caracterului celuilalt. Întotdeauna există ceva necunoscut pe care un soţ să-l descopere la celălalt, odată cu trecerea anilor, în măsura în care condiţiile vieţii se schimbă, oamenii se maturizează.
Dacă în legătura noastră de iubire cu un om limitat avem parte de această cunoaştere continuă, cu cât mai mult nu va fi ea de aflat în legătura noastră cu Hristos, Dumnezeu infinit şi „îndrăgostit nebun” – Mirele omului, Care S-a întrupat şi S-a jertfit din iubire pentru noi?
Am spus că suntem suflare a lui Dumnezeu. Pentru că avem această rudenie cu Dumnezeu și Dumnezeu este prezent pretutindeni, suntem și noi mereu aproape de El. Suntem fiii Lui. Și văzând vrednicia cu care ne-a învrednicit, fiind suflarea Sa, trebuie să ne îngrijim să nu-L întristăm.
Fii cu luare-aminte la ce ţi-a făcut diavolul. Sunt două lucruri: păcatul şi căinţa. Păcatul este rana, iar căinţa este leacul. Aşa cum sunt răni şi leacuri pentru trup, tot aşa pentru suflet sunt păcatele şi căinţa. Păcatul are ruşinea, iar căinţa are îndrăzneala.
În luna septembrie, în ziua a șaptesprezecea, săvârșim pomenirea Sfântului Ierarh Dionisie, Episcopul Cetății Albe – Ismail (†1943), iar pe data de zece iulie sărbătorim aflarea Cinstitelor sale Moaşte.
Episcopul Dionisie Erhan (n. 1868 — d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcopul Cetății Albe – Ismail (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Stareţ al Mănăstirii Suruceni (1908-1934).
Sfântul Ierarh Dionisie s-a născut în satul Bardar, județul Lăpușna, din Basarabia, în ziua de 2 noiembrie 1868, primind la botez numele Dimitrie. Părinții săi, Vasile și Adriana Erhan, erau răzeși, din neamul arcașilor Sfântului Voievod Ștefan cel Mare.
Fiul meu iubit în Domnul, doar ce am primit astăzi scrisoarea ta şi iată, iarăşi plâng, iarăşi jelesc, iarăşi îmi pun sufletul meu pentru tine.
„Când îţi aduci aminte de Dumnezeu, înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine.” Deci, când îţi aduci aminte de Dumnezeu, ce să faci? Înmulţeşte rugăciunea! De ce? Ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Și aducă aminte de tine.
După împărtășirea credincioșilor, sfânta slujbă e îndeplinită în întregime și slăvirea dumnezeieștii Euharistii ia sfârșit. Acum Darurile s-au sfințit. La rândul lor, ele au sfințit pe preot și toată ceata slujitorilor, iar prin aceștia au desăvârșit și au sfințit și pe ceilalți membri ai Bisericii.
Privitor la calea de mijloc: este foarte greu să mergem pe această cale, dar este singura cale mântuitoare. Între tradiţionalismul lipsit de dragoste (care ne face asemănători fariseilor din legea cea veche) şi modernismul a cărui dragoste ecumenistă este o pervertire a iubirii evanghelice, linia împărătească este greu de deosebit.
Tot ceea ce dobândiţi în războaiele voastre lăuntrice se răsfrânge în viaţa voastră în Dumnezeu. Luptaţi împotriva a toată patima ce naşte în voi gânduri de judecată faţă de altcineva. Nu primiţi ceea ce vrăjmaşul vă insuflă împotriva celui ce se poartă nedrept cu voi.
Dacă în rugăciunile de dimineaţă ai rostit o expresie, trebuie să te învredniceşti de ea pentru tot restul zilei. De aceea, în afară de faptul de a învăţa cât mai multe asemenea pasaje semnificative, trebuie să-ţi faci o regulă ca atunci când ai descoperit o expresie care are sens pentru tine – în paginile Vechiului sau Noului Testament, printre rugăciunile Liturghiei – să o aplici fără şovăire, pe cât de mult poţi. Ai putea crede că eşti în stare să faci aceasta la nivelul unei zile întregi, în realitate, este neînchipuit de greu.
Părerea lui fundamentală [a Părintelui Sofronie de la Essex] era că Taina Spovedaniei diferă de o simplă discuţie. Cel ce se spovedeşte spune elementul central al gândului sau al păcatului sau al patimii care îl necăjeşte, fără să intre în amănunte, iar duhovnicul lasă liber – să fie exprimat către cel ce se spovedeşte –primul gând care vine după rugăciune.
Am ascultat astăzi de la Domnul nostru în pericopa evanghelică parabola „seminţelor bune“ (Luca 8, 4-15), aşa cum o numeşte Biserica noastră. Domnul nostru se referă la un agricultor care şi-a însămânţat în pământ sămânţa lui, iar o parte din sămânţă a rodit, iar alta nu. Agricultorul este Domnul nostru, iar sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.