Femeii care căzuse în păcat, Domnul i-a zis: „Nu te osândesc nici Eu”, fară să-i reducă păcătoșenia, însă dând autoritate pocăinței. Ea s-a căit în mod vizibil și Domnul i-a spus: „Mergi, de-acum să nu mai păcătuiești” (Ioan 8, 11). Aici este toată esența pocăinței…
Apoftegma Părinţilor „Dă sânge, ca să primeşti Duh” poate fi socotită deviza permanent valabilă a pururea-pomenitului Stareţ. Fire curajoasă şi bărbătoasă cum era, nu lăsa loc semnelor de întrebare sau îndoielii în viaţa sa. La această îmbinare minunată de însuşiri a contribuit însă şi credinţa sa fierbinte, astfel ca roadele nevoinţei sale să fie întotdeauna bune. Hotărârea, curajul şi credinţa în Dumnezeu – singurul lucru ce se cere de la firea raţională – sunt cele mai importante caracteristici ale libertăţii omului, care exprimă voinţa sa şi care pricinuiesc şi atrag lucrarea lui Dumnezeu, Cel Care pe cele bolnave le tămăduieşte şi pe cele cu lipsă le împlineşte.
„Lucrând cu răbdare, prin înfrânare cuprinzătoare şi prin cerere stăruitoare şi păzind prin dispreţuire de sine şi prin smerenie desăvârşită cele înfăptuite, aşteaptă după acestea, la vreme bine rânduită, harul nepătimirii, ca pe un liman de odihnă, după multă furtună şi tulburare.” (Sfântul Teognost)
Inima este rece când este împrăștiată – și sufletul nu este atunci acasă, ci pribegește. Când este acasă, sufletul încălzește și inima. De îndată ce a ieșit afară, este lovit. Este bătut când este în afara casei – gândurile îl bat. Un gând este primit, un al doilea este alungat, al treilea…
Mulţi din Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea lui Iisus este izvorul tuturor bunurilor, comoara virtuţilor. Ea repede ajută să primeşti Harul Sfântului Duh, salvează, clarifică ceea ce este neînţeles şi învaţă.
Sufletul fiecăruia este acoperit de întuneric în faţa altcuiva. El devine limpede doar pentru omul însuşi, atunci când el intră în sine însuşi şi începe a ţine sfat cu sine despre felul în care trebuie să fie şi despre ceea ce trebuie să întreprindă. Deci, intraţi acum în voi înşivă şi acolo, împreună cu sufletul vostru, în sfatul vostru cel de taină, spuneţi: „Dar ce, suflete, să ne tot tăvălim în păcat?
Constatările dumneavoastră sunt corecte. „Duhul răutății din văzduhuri a stăpânit trupul și cugetul meu și m-a adus la epuizare, ca să mă ducă la pierzare”. Da, scopul lui este să omoare sufletul și trupul. Dar cine v-a poruncit să mergeți de una singură la luptă?
Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui.
„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.
Toţi laudă credinţa lor ca fiind cea dreaptă – însă drept nu e acela care se laudă, ci acela pe care Dumnezeu îl laudă, după cuvântul apostolului (I Corinteni 4, 5). Iar credinţa noastră însuşi Dumnezeu o proslăveşte fără încetare, precum în Sine Însuşi, aşa şi în sfinţii Săi. Mergeţi la moaştele sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu şi vedeţi a cui credinţă este dreaptă, în ce credinţă face Dumnezeu asemenea minuni ca în cea ortodoxă?!
Deschide-ţi inima Domnului, strigă rugându-te cu putere, grăieşte cu glas mare, preamărindu-L pe Dumnezeu. Astfel, se uşurează şi suferinţa ta, deoarece mulţumind, diavolul pleacă departe, iar ajutorul lui Dumnezeu vine lângă tine şi te ocroteşte.
Urmările pe care le aduce cu sine invidia sunt cutremurătoare. Aceasta schilodeşte cu totul sufletul omului. Este poate o patimă a cărei prezenţă nu o simţim imediat. Nu se face pricina vreunei mari dureri, aşa cum se întâmplă cu alte patimi, și, cu toate siluește întregul organism duhovnicesc al omului. Am putea enumera câteva consecințe ale acestei cumplite patimi.