În căsnicie de multe ori unul dintre soţi spune că după mulţi ani de la nuntă descoperă noi laturi ale caracterului celuilalt. Întotdeauna există ceva necunoscut pe care un soţ să-l descopere la celălalt, odată cu trecerea anilor, în măsura în care condiţiile vieţii se schimbă, oamenii se maturizează.
Dacă în legătura noastră de iubire cu un om limitat avem parte de această cunoaştere continuă, cu cât mai mult nu va fi ea de aflat în legătura noastră cu Hristos, Dumnezeu infinit şi „îndrăgostit nebun” – Mirele omului, Care S-a întrupat şi S-a jertfit din iubire pentru noi?
Povestea iubirii şi a Proniei lui Dumnezeu pentru omenire nu s-a scris încă în întregime. Ea continuă să se scrie până la sfârşitul veacurilor. Până atunci, ca omenire avem încă multe de aflat, care ne sunt necunoscute până acum, despre Persoana cunoscută a iubirii noastre, Iisus Hristos!
Legătura de iubire cu Hristos este lucrătoare şi sporeşte mereu, este o cale a iubirii, în care trăim o neîncetată descoperire a celor dumnezeieşti. Părtăşia de iubire cu Dumnezeu nu este ceva ce s-a petrecut în trecut, pe care-l trăim ca pe o aducere-aminte. Este o stare neîntreruptă.
Ruperea acestei legături a adus în viaţa omului moartea. Întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul a avut ca scop restaurarea acestei părtăşii cu omul. Prin întrupare Şi-a arătat iubirea Sa pentru om, amintindu-i scopul pentru care a fost zidit, adică părtăşia cu El.
Hristos S-a întrupat şi a propovăduit pe pământ, a pătimit şi a înviat, a desfiinţat prin învierea Sa moartea, restaurând părtăşia cu omul. Această părtăşie cu El ne-a lăsat-o moştenire, zicând: „… unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18,10-20).
Domnul a făgăduit: „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă”, pe Duhul Sfânt, „Duhul Adevărului” (loan 14,16-17), ca să lumineze şi să-i călăuzească nu numai pe ucenici, ci pe toţi oamenii, care au primit Duhul Sfânt la Sfântul Botez.
În istoria Bisericii, de fiecare dată când au apărut noi provocări la adresa credinţei creştine, precum controverse, deformări ale adevărului sau teme de credinţă care nu mai fuseseră dezbătute înainte, mădularele Bisericii s-au întrunit în sinoade, au teologhisit şi au dogmatisit „în Duhul Sfânt”, aşa cum ne-a arătat Domnul. Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica de douăzeci de veacuri şi este de faţă la sinoadele sale.
Noi, creştinii, care suntem astăzi fiii duhovniceşti ai Părinţilor celor din vechime ai Bisericii, am primit drept moştenire nu numai dogmele credinţei, pe care aceştia ni le-au predanisit, ci şi modul în care ele au fost statornicite şi în care Părinţii au teologhisit, adică soborniceşte, în sinoade, în duh de dragoste, împăcare şi înţelegere.
Dumnezeu, ca Cel Ce este veşnic şi fără de început, nu poate fi explicat în plinătatea Sa prin nici o predanie omenească. Chiar dacă vechimea acesteia însumează mii de ani, este nimic în faţa Dumnezeului Celui veşnic şi fără de început. Ar fi nepotrivit să spunem că noi cunoaştem totul despre taina Dumnezeieştii Iconomii, ce acoperă trecutul, pe care-l cunoaştem, şi viitorul, încă necunoscut, care ni se descoperă prin lucrările din prezentul pe care-l trăim.
În fiecare epocă, în contextul noilor teme de credinţă şi provocări care se ivesc, despre care Biserica nu a teologhisit încă oficial prin sinoadele sale, nu putem invoca exclusiv „experienţa” noastră omenească, nici vreun rezultat al acesteia, sub forma unei aşa-zise statistici. Despre tainele lui Dumnezeu nu avem dreptul să tragem concluzii samavolnice, întemeindu-ne pe argumente ale raţiunii omeneşti, nici să le supunem unor aşa-zise „metode experimentale”. Aceste chestiuni nu se supun la vot prin zarva din arena mass-mediei si a canalelor de socializare.
Dimpotrivă, asemenea Părinţilor noştri, după ce mai întâi studiem amănunţit toate cele predanisite de Sfânta Scriptură şi de Părinţii dinainte, soborniceşte, ca Biserică, II rugăm pe Dumnezeu şi cerem luminarea Duhului Sfânt pentru a ne descoperi adevărul Său.
Centrul vieţii noastre este iubirea şi căutarea adevărului lui Hristos, nu încontrarea noastră cu ceilalţi. Nu încercăm cu mândrie „să dovedim” nimănui nimic, ca ripostă pentru „a nu se batjocori”, chipurile, „credinţa noastră” sau „pentru că ne-a fost rănit sentimentul religios”.
Dacă în locul iubirii, sporim lupta cu ceilalţi, străduindu-ne „să luptăm împotriva duşmanilor credinţei”, în loc să aflăm adevărul lui Hristos şi să-l căutăm în chipul în care El ne-a arătat, suntem în primejdia de a ajunge la concluzii arbitrare, departe de adevăr.
Alipirea numai de cele predanisite de Părinţii din vechime, în chipul în care îl propovăduiesc fundamentaliştii, ar însemna să credem că Domnul Iisus Hristos a existat numai în trecut şi că nu trăieşte în epoca de astăzi!
Fundamentalismul nu este o credinţă adâncă, este o credinţă moartă, este secularizarea si omorârea ei. Nu este Ortodoxia! Noi, ortodocşii, credem într-un Dumnezeu Viu, cu Care avem o legătură vie, ce dăinuie în orice veac!
Arhimandritul Bartolomeu egumenul Mănăstirii Esfigmenu, Leacul mântuitor al iubirii, Editura Sophia