Am ascultat astăzi de la Domnul nostru în pericopa evanghelică parabola „seminţelor bune“ (Luca 8, 4-15), aşa cum o numeşte Biserica noastră. Domnul nostru se referă la un agricultor care şi-a însămânţat în pământ sămânţa lui, iar o parte din sămânţă a rodit, iar alta nu. Agricultorul este Domnul nostru, iar sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu.
Atunci când sămânţa cade pe drum şi este călcat în picioare, parabola îi arată pe oamenii care refuză să primească Cuvântul lui Dumnezeu dintru început. Există, desigur, şi celelalte două cazuri. In primul caz sămânţa cade pe pământ pietros, începe să aibă o oarecare simţire de rodire, dar în cele din urmă nu mai poate să înainteze. In celălalt caz, sămânţa cade într-un pământ aproximativ bun, dar acolo există şi spinii, care împiedică dezvoltarea şi rodirea. Mântuitorul se mai referă și la ultima situaţie, în care pământul este bun, adică pământul este corespunzător, prin urmare primeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi rodeşte.
Noi aparţinem mai degrabă celei de a doua şi a treia categorii. Nu ar putea cineva să accepte cu uşurinţă că îl tăgăduieşte pe Dumnezeu, dar nici să spună că este pământul cel bun şi că aduce roade. Prin urmare, ne aflăm în acea situaţie în care omul din pricina grijilor, din pricina plăcerilor, când primeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi când, în momente de ispită, îl neglijează, uită Cuvântul lui Dumnezeu.
De acord cu toate acestea. Şi ce se întâmplă apoi?
S-a sfârşit istoria noastră? Niciodată nu se termină istoria noastră atâta vreme cât trăim. Există totdeauna posibilitatea schimbării. Să ştiţi că cea mai mare armă a diavolului este aceea de a ne crea senzaţia că nu poate exista posibilitatea de a ne schimba. Desigur că experimentaţii noştri Părinţi spun că cel mai mare păcat nu este răstimpul făptuirii lui, cât îndoiala dacă ne vom putea îndrepta vreodată şi dacă ne vom putea pocăi. In chip foarte limpede, prin urmare, prin mijlocirea Multmilostivului Dumnezeu există posibilitatea schimbării omului.
Dar prin ce mod devine pământul, adică sufletul nostru, pământ fertil, şi cum poate să rodească Cuvântul lui Dumnezeu, să devină viaţă, să devină trăire?
Să vedem mai întâi care este motivul îndepărtării noastre de Dumnezeu. Care este acel motiv care poate să ne creeze o asemenea stare lăuntrică, astfel încât să nu fim statornici în dragostea lui Dumnezeu şi să fim înrâuriţi de evenimentele exterioare, care ne atrag spre dispoziţia de a-L tăgădui pe Dumnezeu. Motivul este acela că nu este statornică credinţa înlăuntrul nostru. Iar aceasta ce înseamnă? Nu este faptul ca să-L acceptăm pe Dumnezeu mai mult în mod intelectual, ci că din perspectiva trăirii nu suntem convinşi că Dumnezeu este bucuria noastră. Nu suntem convinşi că Dumnezeu este viaţa noastră. Ci sunt acelea pe care le avem în conştiinţa noastră, în inima noastră şi pe care le socotim drept viaţă, drept bucurie, drept plăcere. Însă prin fire, întrucât suntem cu adevărat icoane ale lui Dumnezeu, şi odihna noastră este numai în Dumnezeu, avem un nemărginit dor pentru Cel Nemărginit.
Omul are prin fire un patos. Are o înclinaţie spre bucurie, are o înclinaţie spre plăcere. Aşadar, atunci când nu a aflat care este raţiunea adevăratei bucurii şi plăceri, deraiază. Găseşte substitute. Păcatul nu este nimic altceva decât un substitut al adevăratei vieţi, o încercare nereuşită a omului de a afla bucuria, însă o bucurie greşită. Însă pentru ce unii oameni sau mai degrabă majoritatea aleg această bucurie mincinoasă, şi nu pe cea adevărată? Cu siguranţă că la această întrebare ar putea cineva, generalizând, să răspundă că deoarece noi suntem făpturi „de după cădere”, de aceea avem înclinaţia spre cădere, spre păcat. Aceasta este o explicaţie, dar practic şi personal ce se întâmplă? Din ce motiv se întâmplă aceasta? Se întâmplă deoarece a slăbit harul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru. Însă de ce a slăbit harul lui Dumnezeu înlăuntrul nostru? Care este principalul motiv? Ştiţi, fiecare dintre noi, atunci când ascultă cuvântul evanghelic, se entuziasmează. Zice „mă voi schimba“, dar nu se schimbă. Ce se întâmplă? Spunem că a slăbit harul lui Dumnezeu, dar din ce motiv?
Pricina de bază, oricât de ciudat ni s-ar părea, este nepăsarea, lenevia. Cel mai mare păcat şi rădăcină a oricărui rău este lenevia. Să recurgem puţin la imnografia Bisericii noastre. Vom vedea că, atunci când se referă la desfrânata care se pocăieşte, spune „marea ei pocăinţă“, iar atunci când se referă la Iuda, spune „grozava lui lenevie“.
Cineva ar putea spune: „De ce unii îl vor pe Dumnezeu, iar alţii nu-L vor? Nu avem toţi dispoziţia de a merge spre ceea ce este corect, nu avem toţi dorul după adevăr? Care orb nu va cere să vadă lumina?“. Care este însă diferenţa? Că cineva „se sileşte” pe sine însuşi, iar altul nu face aceasta. Cineva îşi activează această responsabilitate şi această dorire a căutării pe care o posedă înlăuntrul său, iar altul îşi castrează această dorire. Își castrează toată această dispoziţie pentru viaţă.
Din această pricină, omul care este leneş, ca să acopere această vinovăţie şi această micime de suflet a sa, dezvoltă teorii, dezvoltă filosofii. […] Aşadar, această lipsă a omului, această responsabilitate de temelie a sa, care-i anulează înţelesul că este om, este trândăvia.
Noi spunem să facem aceasta, să facem alta. Ce să faci tu, omule ticălos? Eşti pregătit să lucrezi, să faci lucrare cu tine însuţi? Acolo este fondul întregii probleme. Pentru că ce ne aduce trândăvia? Uitarea, ne spun Părinţii noştri. Faptul de a uita. Uităm. Dumnezeu devine pentru noi o amintire depărtată.
Poate că la un moment dat am gustat ceva, poate că ne-a dăruit Dumnezeu anumite experienţe, la vreo Spovedanie poate, dar, dacă nu vom lucra aceste experienţe, puţin câte puţin le vom uita. Şi ce se întâmplă? Este precum sunt unii care spun că sunt ai Bisericii, întrucât cândva de mult au asistat la cursurile catehetice destinate copiilor. Ce înseamnă acest lucru, faptul că oarecând au fost la cursurile catehetice pentru copii? Acum ce trăieşti? Toată chestiunea este cum ne activăm pe noi înşine. Problema fundamentală este, prin urmare, trândăvia care naşte uitarea. Nu ne mai amintim de Dumnezeu, Îl uităm pe Dumnezeu.
Aşadar, omul este chemat să lucreze. Să facă lucrare cu el însuşi. Pe ce bază? Deoarece unii zic: „Cum este cu putinţă, părinte, aceasta?“. Dacă vrei se poate face. Dumnezeu ne-a dat toate mijloacele şi toate posibilităţile. Care este primul mijloc, care este cea mai mare posibilitate, pe care ne-a dat-o Dumnezeu ca să lucrăm? Moartea.
Aceasta este logica morţii „pentru ca să nu se facă răul nemuritor“. Există moartea pentru ca omul să zică: „De orice m-aş bucura, orice aş diviniza este mincinos, nu are continuitate. Bărbat de aş afla, femeie de aş afla, ce se întâmplă? Ne sfârşim“. Drept pentru care omul constată că trebuie să găsească ceva, pentru că toţi se îngrozesc la ideea morţii. In special aceia care sunt „bogaţi”, pentru că au divinizat stricăciunea şi trecătorul pe care-l au în mâinile lor. Dacă doriţi, încercaţi să-i amintiţi [de moarte] cuiva care este îndrăgostit.
Însă aceasta este realitatea. Prin urmare, noi trebuie să găsim ceva profund, ceva esenţial. Aceasta va fi forţa propulsoare ca să ieşim din lenevia noastră şi de a intra în procesul de amintire de Dumnezeu. Şi care este modul de a afla ceva? Este rugăciunea, a doua trăire. O rugăciune foarte adâncă şi personală.
Omul care nu are rugăciune nu are viaţă lăuntrică. Este un om „mort”. Poate să facă lucrare socială, poate să ajute întreaga lume, poate să facă cei mai buni copii şi să întemeieze cea mai bună familie, dar dacă înlăuntrul său nu este un om de rugăciune, adică dacă nu însetează, precum pământul cel uscat după apă, ca să trăiască planta, dacă nu caută cu ardoare una-două ore pe zi să fie el singur cu Dumnezeu şi să se roage, iar aceasta să-i fie bucurie, acel om nu este om, nu are viaţă. Poate să fie cel mai bun om din lume. Din punct de vedere moral să fie cel mai bun. Ontologic însă, el este un om mort.
Aceasta este deosebirea înţelesului de morală în cadrul Bisericii. Nu este moral omul pentru că a făcut lucruri bune. Este moral pentru că are viaţă. Aceasta este toată problema. Avem viaţă? Prin urmare, se deosebeşte moralul de ontologic. Rugăciunea este deschiderea făcută cu scopul de a se izbândi adevărata orientare. Când omul începe să se îndepărteze de această pomenire a realităţii sale și nu se află într-o stare de continuă rugăciune, atunci căderea este previzibilă. Analog, desigur, cu caracterul fiecăruia. Căderea se produce pentru că este leneş, pentru că L-a uitat pe Dumnezeu, pentru că nu lucrează rugăciunea.
Şi un al treilea pas, care este cel mai de temelie dintre toate, este iubirea de fraţi. Să-l iubim pe om. Să-l iubim nu numai făcând vreo lucrare socială, ci în principal într-un mod personal. Pe cei ce-i veţi vedea că vorbesc despre pace şi că sunt iubitori de pace, de cele mai multe ori pacea lor ajunge până la uşa casei lor. Ce se întâmplă însă în familia lor, cu tovarăşul sau tovarăşa lor de viaţă, cu copiii lor? De obicei în planul personal este toată problema. Pune pe cineva să-ţi dezvolte diferite teorii politice sau economice. Acolo le va spune frumos, excelent. Însă, când va veni în conflict cu colaboratorul său la locul de muncă, acolo va căuta să-l combată. Acolo se vede cu adevărat ceea ce crede omul.
Iubirea de fraţi este, prin urmare, şi un indiciu al adevăratei noastre dispoziţii pentru adevăr. Şi, dacă vreţi, cum să nu răspundă Dumnezeu rugăciunii noastre când noi răspundem cu dragoste aproapelui nostru? Când noi pe cel ce ne nedreptăţeşte, în principal pe duşmanul nostru, îl privim cu pogorământ, cu îngăduinţă, în sfârşit, ne zbuciumăm ca să-l iubim. Când Dumnezeu vede această dispoziţie a noastră, Dumnezeul dragostei, credeţi că nu va deschide cerurile în inima noastră?
Se impune să ne activăm, să ne nevoim în planul iubirii de fraţi şi în special pentru aceia care ne nedreptăţesc. Să ne educăm în a combate duhul judecării aproapelui. Să nu ne divinizăm propria noastră viaţă. Să ne amintim necontenit de moarte înlăuntrul nostru, în fiecare zi. In principal însă, să ne activăm rugăciunea. Facem toate acestea nu ca să fim persoane religioase, ci pentru că aceasta este viaţa noastră. Aceasta nu este ipoteza unei predici care se impune unora ca să fie buni creştini. Nu există bun creştin. Există creştin viu sau mort.
Aşadar, atunci când omul lucrează astfel, vom vedea în cele din urmă că poruncile lui Dumnezeu sunt uşoare. Ele sunt „cuvintele vieţii veşnice“, iar jugul lui Hristos este uşor.
Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016