În luna septembrie, în ziua a șaptesprezecea, săvârșim pomenirea Sfântului Ierarh Dionisie, Episcopul Cetății Albe – Ismail (†1943), iar pe data de zece iulie sărbătorim aflarea Cinstitelor sale Moaşte.
Episcopul Dionisie Erhan (n. 1868 — d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcopul Cetății Albe – Ismail (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Stareţ al Mănăstirii Suruceni (1908-1934).
Sfântul Ierarh Dionisie s-a născut în satul Bardar, județul Lăpușna, din Basarabia, în ziua de 2 noiembrie 1868, primind la botez numele Dimitrie. Părinții săi, Vasile și Adriana Erhan, erau răzeși, din neamul arcașilor Sfântului Voievod Ștefan cel Mare. Cei opt copii ai acestei familii binecuvântate au moștenit, după mărturia Sfântului, „de la tatăl lor dragostea de carte și slova noastră românească, iar de la mamă întărirea în credința și obiceiurile strămoșești”.
La vârsta de 15 ani, simțind dorul de Dumnezeu și dorința de a îmbrăca haina monahală, Dimitrie a intrat în obștea Schitului Suruceni, aflată în apropierea Chișinăului, fiind primit cu bunătate de ieroschimonahul Serafim Blănaru, stareț cu înaltă trăire duhovnicească. Acolo, prin smerenie și ascultare desăvârșită, prin stăruința rostirii rugăciunii lui Iisus și prin citirea cărților de folos, a pus bazele formării duhovnicești prin virtuți alese. Fiind înzestrat cu o voce duioasă, fratele Dimitrie s-a arătat râvnitor față de sfintele slujbe și cântări bisericești, dar și dornic de cunoaștere, sârguindu-se să citească zilnic, pe lângă cărțile de slujbă și Viețile Sfinților, Canoanele Bisericii și învățătura de credință, dar mai ales Sfânta Scriptură, încât se spunea despre el că știa Biblia pe de rost. De asemenea, a citit cu multă râvnă scrieri ale Sfinților Părinți, care i-au fost călăuză în viață, pildă de predică folositoare de suflet și sprijin în momentele de răscruce.
După șapte ani de ascultare, a fost făcut rasofor, iar după alți nouă ani a fost tuns în monahism, în anul 1899, primind numele Dionisie. A fost hirotonit ierodiacon în anul 1900 și ieromonah în anul 1904. Dovedind o viață aleasă, blândețe, dar și fermitate în apărarea dreptei credințe și a poporului asuprit, ieromonahul Dionisie s-a bucurat de aprecierea credincioșilor care îl căutau pentru sfat duhovnicesc, dar și a intelectualilor care îi sorbeau cuvintele și învățăturile pline de tâlc, rostite în dulcele grai „al vechilor cazanii”, precum și a monahilor din obștea mănăstirii, care, apreciindu-i virtuțile și înțelepciunea dobândite prin multe lecturi și nevoințe duhovnicești, darul oratoriei, smerenia și dragostea față de frați și pelerini, l-au ales ca să le fie povățuitor și stareț, în anul 1908. În această slujire, i-a învățat să citească și să scrie românește pe toți cei 60 de călugări din obștea sa. Tânărul stareț a avut un rol de seamă în acele vremuri grele, în care Basarabia era amenințată de teroarea bolșevică atee, întrucât a propovăduit, cu credință neșovăielnică, renașterea duhovnicească și națională, lucrând cu osârdie la realizarea idealului de unitate al românilor, în perioada premergătoare momentului istoric de la 27 martie 1918, dar și după acesta.
Sfântul Dionisie, ca duhovnic și ca predicator, i-a încurajat și însuflețit pe mulți contemporani ai săi să lucreze pentru unitatea neamului, ceea ce i-a determinat pe marele istoric Nicolae Iorga, pe profesorii de teologie: preotul Gala Galaction și Nichifor Crainic, precum și pe alți oameni de seamă ai epocii, să-l caute pentru sfat și binecuvântare, pe toți povățuindu-i cu multă dragoste, ca un părinte iubitor.
Pentru activitatea sa bisericească deosebită, dar și pentru viața sa duhovnicească prin care ajunsese foarte cunoscut și iubit de toți basarabenii, a fost ales ca arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, la 22 iulie 1918, cu titulatura al Ismailului, fiind hirotonit în Catedrala mitropolitană din Iași, de către mitropolitul Pimen Georgescu.
Atât în calitate de vicar, cât și ca episcop al eparhiei Cetății Albe -Ismail, începând din anul 1934, a contribuit la revigorarea vieții bisericești din Basarabia, intensificând activitățile misionare, culturale și educaționale prin predicarea Evangheliei, readucerea multora de la rătăcirea inochentismului, încurajarea monahilor din mănăstiri, cărora le era model de viețuire și slujire. Pe mulți tineri i-a sprijinit la învățătură, pe cheltuială sa, acordându-le burse de studiu, însuflețind oamenii și instituțiile prin sfatul său părintesc și duhovnicesc, izvorât din experiența Bisericii și a vieții sale. Sfintele slujbe le săvârșea întotdeauna cu evlavie și în liniște, nevorbind cu nimeni, ci fiind neîncetat în stare de rugăciune.
Pe lângă lucrarea de zidire sufletească pe care a înfăptuit-o, episcopul Dionisie a refăcut din temelii biserica reședinței episcopale din Ismail, a înființat un orfelinat și a deschis o tipografie și o fabrică de lumânări. Din îndemnul său au fost reparate multe biserici din județul Ismail. La Mănăstirea Borisăuca a întemeiat o școală de pictură bisericească, o bibliotecă și un atelier de covoare și țesături naționale. La Giurgiulești a contribuit la construcția unei școli pe lângă biserică, iar în orașul Bolgrad a reparat capital Catedrala Schimbarea la Față, construită între anii 1833 și 1838. De asemenea, pe cheltuiala sa a ridicat o biserică în ținutul său natal, la Sociteni.
După ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice, în anul 1940, s-a refugiat în Episcopia Argeșului, unde a păstorit credincioșii vreme de un an. Apoi, împovărat de ani și de suferințele provocate de boli, s-a întors la mănăstirea sa de metanie, pe care a găsit-o prădată de ocupanții atei. S-a străduit să refacă obștea și să readucă mănăstirea la bunăstarea de odinioară. După 75 de ani de viață, din care 60 de viețuire monahală și 25 de slujire arhierească, Sfântul Dionisie și-a cunoscut apropierea sfârșitului pământesc și a alcătuit testamentul său duhovnicesc, apoi și-a dat sufletul în mâinile Domnului, în data de 17 septembrie 1943, în spitalul din Chișinău. De acolo, trupul său sfințit a fost însoțit de mulți preoți, monahi și credincioși, care au mers pe jos, în procesiune, până la Mănăstirea Suruceni, unde a fost înmormântat în gropniţa de sub proscomidiarul bisericii cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.
În perioada regimului ateu, Mănăstirea Suruceni a fost închisă, iar necredincioșii au încercat să profaneze mormântul Sfântului, dându-i foc, dar Dumnezeu i-a păzit sfințitul trup. În anul 2018, începându-se lucrări de restaurare la biserica Sf. Mare Mucenic Gheorghe din Mănăstirea Suruceni, s-a deschis mormântul său, descoperindu-se sfintele sale moaște întregi și binemirositoare. Acestea au fost așezate în biserica mănăstirii spre închinare, fiind izvor de binecuvântare pentru obștea monahală și pentru închinători.
Luând în considerare credința statornică ortodoxă, faptele de vrednicie, viața de neîncetată rugăciune, nevoințele și descoperirea minunată a sfintelor moaște întregi, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința sa de lucru din data de 25 octombrie 2018, a hotărât trecerea în rândul Sfinților a episcopului Dionisie al Cetății Albe – Ismail, înscriindu-l în calendarul Bisericii Ortodoxe Române cu zi de prăznuire la data de 17 septembrie, ziua trecerii sale la cele veșnice.
Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti 2019