„Mântuire” înseamnă împlinirea acelui dor nebun din inima noastră după un mereu mai mult, mai frumos, mai adevărat, mai iubitor! Suntem însetați de iubire și de pace și când vom afla Izvorul nu ne vom mai „îmbăta cu apa rece”, ci cu Apa Cea Vie, care este bucurie fără margini și fără de „valuri”.
Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.
Când copilul, în loc să se uite după mamă, începe să se uite ştrengăreşte după altele, mama lasă copilul singur şi se ascunde. Observând că e singur, copilul începe să ţipe şi să-şi strige mama… Mama se iveşte iarăşi, ia copilul în braţe… şi copilul se strânge şi mai tare la pieptul ei.
Fraţii mei iubiţi, mari şi negrăite sunt bunătăţile sfinţilor, covârşind orice minte şi cuvânt, căci ei sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos. Căci le-a gătit lor Stăpânul slava Ierusalimului celui de sus, sălaşurile cerurilor cele nestricăcioase şi celelalte bunătăţi care sunt greu de tâlcuit şi greu de povestit celor de pe pământ. Nici nu le-a primit pe acestea auzul, nici nu le-a bănuit sau văzut duhul.
Mulţi ani la rând, de marea croitorie a Mănăstirii răspundea Părintele Diadoh, monah întru toate pilduitor, meticulos până la tipicărie; iubitor al dumnezeieştilor slujbe, citit, liniştit din fire şi nobil în purtarea cu ceilalţi, el se bucura de cinstirea tuturor. Odată, de ziua numelui său, mergând la el l-au aflat în tovărăşia prietenilor săi duhovniceşti: unul din bătrânii duhovnici, Părintele Trofim şi Stareţul Siluan. Ce se întâmplase până la venirea mea nu ştiu, dar am auzit următoarele:
Duhovnicul povestea ceva ce citise într-un ziar şi, întorcându-se către Stareţul Siluan, l-a întrebat:
