Sfântul Simeon Noul Teolog spune că primim folos prin strălucirea cu care prăznuim o sărbătoare în Biserică. Chiar de am pogorî toate stelele din cer pentru a împodobi biserica pentru praznic și chiar de am cânta toate cântările care îi sunt închinate, dacă facem acestea doar ca să ne întoarcem la starea noastră de dinaintea praznicului, nu am dobândit niciun folos.
Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănţuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu.
(…) Apostolul ne spune că biruinţa a venit în lume prin pogorârea la iad şi prin urcuşul care i-a urmat. Astfel, atunci când Domnul sugerează lui Siluan (şi prin el întregii noastre generaţii) iadul, El oferă prin aceasta omului prilejul unei pogorâri, al unui mers în jos. Ii dă mijlocul de a dobândi smerenia şi, devenit atunci asemenea Lui, de a câştiga biruinţa duhovnicească. Pe această cale, cum spune arhimandritul Sofronie, „cei pe care îi conduce duhul lui Dumnezeu nu încetează vreodată să se osândească pe ei înşişi ca nevrednici de Dumnezeu”
Potrivit Sfântului Siluan și așa cum lămurește Sfântul Sofronie, cuvântul lui Dumnezeu poate răsuna în inima omului în împreună-glăsuire și armonie cu rugăciunea.
Ca urmare a căderii sale omul este dezbinat în toate: una are în minte, alta în inimă și alta poftește cu simțurile. Nu are ipostas. Dumnezeu însă nu poate vorbi omului câtă vreme ființa lui este împărțită. Prin nevoința pocăinței, firea lui muritoare este întărită, ființa îi este tămăduită și se adună toată ca într-un nod strâns.
Cum aţi defini ruşinea? Şi ar putea osândirea de bunăvoie să fie înţeleasă într-un mod dăunător nouă şi care ar putea duce chiar la deznădejde?
Răspuns: Da, osândirea de sine poate deveni un lucru morbid, dacă nu este însoţită de credinţă, de încredere în Dumnezeu. Dar dacă ştim înaintea Cui ne înfăţişăm, vom avea curajul să luăm asupra noastră şi un dram de ruşine.
Cu adevărat, fericit este omul pentru că se poate pogorî şi smeri pe sine înaintea lui Dumnezeu, căci astfel atrage asupra sa bunăvoinţa Celui Preaînalt, Care vine să Se unească cu el şi să-l cerceteze cu harul Lui. Această putere a omului de a se pogorî pe sine izvorăşte din credinţă, care îl învaţă să-şi pună nădejdea numai în Dumnezeu, iar nu în vreun lucru trecător din lumea aceasta. El nădăjduieşte, „împotriva oricărei nădejdi”, că Domnul va împlini ceea ce este cu neputinţă, că va săvârşi cea mai mare minune a Sa, învrednicindu-l pe cel păcătos să şadă la masa Lui în împărăţia cerurilor.
Avem trei mijloace foarte puternice prin care putem dobândi harul lui Dumnezeu, care devine izvor de insuflare pentru toată buna lucrare spre mântuirea noastră.
Perioada Postului este răstimpul în care lucrăm asupra inimii noastre şi şcoala în care învăţăm să murim de bunăvoie. Calea Domnului trece mai întâi prin moartea pe Cruce şi prin pogorârea în străfundurile iadului, pentru ca să ne conducă mai apoi la Învierea cea purtătoare de viaţă.
Părintele Zaharia de la Essex s-a născut și a crescut în Cipru, în sânul unei familii ortodoxe. Ca tânăr, Părintele Zaharia a părăsit Ciprul pentru a studia Chimia la Londra. Înainte de finalizarea studiilor, a devenit un apropiat al Părintelui Sofronie și al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezatorul”. Părintele Zaharia a ales sa abandoneze studiile în Chimie, preferând să răspundă chemării lui Dumnezeu prin urmarea căii monahale.
— Părinte Zaharia, mi-aţi împărtașit o întâmplare din viaţă dumneavoastră când, pe neaşteptate, aţi fost pus în situaţia de a mângâia un număr important de oameni după o mare tragedie. Unii dintre noi ne supărăm atunci când suntem rugaţi ca în ultimul moment să rostim o predică la Evanghelia zilei. Însă, Părintele Zaharia a fost invitat să slujească Liturghia la o biserică şi, după ce a predicat, preotul paroh l-a rugat să rostească şi un cuvânt de mângâiere pentru un număr de familii care veniseră la biserica la puţină vreme după ce avusese loc prăbușirea unui avion în care îşi pierduseră viaţă mulţi dintre cei dragi ai lor.
De fiecare dată când mergem la spovedanie sau Sfânta Liturghie, trebuie să trăim acest lucru ca un prilej unic de a ne înfățișa în fața lui Dumnezeu.
Iubirea lui Dumnezeu este o iubire răstignită. De aceea, fără a ne răstigni pe noi înșine nu putem dobândi iubirea dumnezeiască, căci aceasta este firea ei. Atunci când ne predăm pe noi înșine rugăciunii de pocăință, ajungem să trăim uneori această iubire dumnezeiască într-o anumită măsură, însă pentru a o păstra înlăuntrul nostru, trebuie iar să ne răstignim. Cu cât mai mare este dragostea, cu atât este nevoie de o mai mare răstignire pentru a o putea păstra.
Întrebări și răspunsuri la articolul „Încordarea isihiei”
Toată însuflarea de a tinde spre Împărăția Cerurilor vine din conștientizarea sărăciei noastre duhovnicești, care ne ajută să ne smerim duhul și să ne atârnăm viața de Cel ce poate să ne mântuiască. În criza prin care trecem acum, ne dăm seama de fragilitatea și deșertăciunea acestei vieți, pe care și înțeleptul Solomon a exprimat-o prin cuvinte înalte (Ecl. 1:2).
Perioada liturgică pe care o străbatem acum se caracterizează prin așteptarea celui mai mare eveniment ce a avut loc sub soare, venirea pe pământ în Trup a lui Dumnezeu Mântuitorul.
Toate evenimentele mari din istoria sfântă a legăturii lui Dumnezeu cu omul au fost precedate de o perioadă de sfântă isihie pe care robii lui Dumnezeu au petrecut-o în prezența Lui. La începutul zidirii, Duhul Sfânt Se purta în tăcere deasupra prăpastiei neființei și dintr-o dată a adus la viață întreaga făptură. Iacov s-a luptat toată noaptea în rugăciune ca să dobândească binecuvântarea lui Dumnezeu înainte de a-l întâlni pe nemilosul său frate Isav.
Ne este de folos să fim uneori certaţi sau îndreptaţi de părinţii noştri duhovniceşti. Frica de mai-marii noştri este mântuitoare. De multe ori numai gândul: „Cum îi voi mărturisi stareţului meu lucrul acesta?” a fost de ajuns ca să mă ferească de păcat.
Ne confruntăm cu trei legi în această viață. De îndată ce venim pe lume, chiar dacă viața noastră durează și o singură zi, prima lege pe care o întâlnim este legea păcatului: „Cine este curat de toată întinăciunea? Nimeni! Măcar și o zi de va fi viața lui pe pământ” (Iov. 14:4-5 LXX). Apoi ne confruntăm cu legea morții. Deși mulți oameni evită să se gândească la moarte, aceasta este cea mai mare certitudine: viața noastră are un sfârșit.
În rai omul se bucura de privilegiul de a-I vorbi lui Dumnezeu faţă către Faţă. Contemplarea chipului Ziditorului său era pentru el izvorul fiinţării, împărtăşirea din însăşi viaţa dumnezeiască. Adam a fost plăsmuit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu prin suflarea de-viaţă-dătătoare a Făcătorului, Care l-a făcut părtaş la energia Sa dumnezeiască. El se hrănea cu fiecare cuvânt care ieşea din gura lui Dumnezeu şi sufletul său sporea neîncetat în cunoaşterea dumnezeiască.