Omul devine adevărat atunci când viețuiește cu inima

Întrebări și răspunsuri la articolul „Încordarea isihiei”
Toată însuflarea de a tinde spre Împărăția Cerurilor vine din conștientizarea sărăciei noastre duhovnicești, care ne ajută să ne smerim duhul și să ne atârnăm viața de Cel ce poate să ne mântuiască. În criza prin care trecem acum, ne dăm seama de fragilitatea și deșertăciunea acestei vieți, pe care și înțeleptul Solomon a exprimat-o prin cuvinte înalte (Ecl. 1:2). Această însemnată conștiință ne va da putința să facem pasul cel drept și să căutăm viața cea nestricăcioasă (vezi Evr. 7:15) pentru care am fost meniți. Această pandemie este o provocare pentru noi și suferim cu toții, însă dacă cercetăm tradiția noastră, vom afla răspunsuri care ne vor da puterea și însuflarea nu doar să trecem de încercarea acestui coronavirus, ci și de a ieși din orice încercare părtași biruinței pe care Domnul nostru a câștigat-o prin moartea și Învierea Sa. Mai ales în zilele grele de acum, este extrem de important să înțelegem marea tradiție a Bisericii noastre, așa cum este ea exprimată în nevoința isihiei (liniștirii). „Isihia” este un termen tehnic în Tradiția Ortodoxă, care înseamnă a sta în prezența lui Dumnezeu cu mintea în inimă, chemând Numele lui Hristos.
Dumnezeu l-a zidit pe om cu o minunată inimă adâncă, care poate purta o simțire dumnezeiască și Îl poate cunoaște pe Dumnezeu (vezi Pilde 15:14). Atunci când această inimă este curățită și devine sălaș al Împăratului împăraților și al Domnului domnilor, ea devine de mare preț: Însuși Dumnezeu este cu luare aminte asupra ei, Își ațintește privirea și cercetează o astfel de inimă de dimineața până seara și de seara până dimineața. Pentru noi, problema este cum să ne slobozim inima din apatia în care am decăzut, pentru că trăim într-o lume a patimilor. Am pierdut treptat simțirea lui Dumnezeu, care ni s-a dăruit în sfântul Botez. Trebuie să ne aflăm inima și să ne reunim ființa, pentru că atunci când întreaga noastră ființă este adunată în inimă, primim tămăduire. Doar cu o inimă tămăduită, în stare a deveni sălaș al harului lui Dumnezeu, putem sta înaintea Domnului și Îi putem vorbi cu întreaga ființă. Întregul țel al tradiției ascetice isihaste a Bisericii noastre este acela de a ne ajuta să ne aflăm inima adâncă și să învățăm cum anume mintea coboară în inimă și se unește cu ea, încât de acolo să ne putem întoarce întreaga ființă către Dumnezeu. Atunci inima noastră este copleșită de puterea vieții nestricăcioase, care este harul mântuirii lui Dumnezeu. Dacă suntem puternici în legătura noastră cu Dumnezeu, vom fi puternici în orice încercare din lumea aceasta și în relația noastră cu ceilalți.
Omul devine adevărat atunci când viețuiește cu inima, curățind-o necontenit și adunând har înlăuntrul ei. Când urmele harului ating o anumită plinătate, atunci „luceafărul va răsări în inima omului” (vezi 2 Petr. 1:19), și ziua biruinței duhovnicești va veni. Răul universal nu poate fi învins prin războaie sau mijloace omenești, ci este biruit chiar în inima omului. De aceea pentru noi, viața veșnică înseamnă a lucra inima și a cultiva această legătură de iubire cu Cel în Care credem. OMUL ADEVĂRAT NU POATE VIEȚUI ÎN AFARA INIMII. Toate bolile lumii moderne, fie sufletești sau trupești, își au obârșia în această despărțire a omului de propria inimă. Dacă voim să fim puternici și să facem față oricărei crize a acestei lumi cu folos, trebuie să ne descoperim inima, să ne reunim ființa înlăuntrul ei, și de acolo să ne întoarcem cu totul spre Dumnezeu. Atunci suntem cu adevărat după chipul și asemănarea Celui ce ne-a zidit.
Întrebare: Cum coboară mintea în inimă?
Răspuns: Numai prin harul lui Dumnezeu. Sunt multe mijloace de a atrage harul, iar cel mai bun mijloc este rugăciunea de pocăință. Atunci când ne pocăim așa cum se cuvine, cu smerenie, inima este tămăduită, iar această rană minunată atrage mintea în inimă. Sf. Pavel numește această rană a inimii „tăierea împrejur a inimii” (Rom. 2:29) sau „semnele lui Hristos” (Gal. 6:17). Aceasta este rana de viață-dătătoare pe care o primim atunci când ne pocăim adânc înaintea lui Dumnezeu pentru sărăcia noastră duhovnicească. Mintea coboară în inimă când o răstignim prin învățăturile Evangheliei. De fiecare dată când alegem să împlinim porunca lui Dumnezeu, în locul propriilor noastre doriri și înclinații pământești, mintea primește har și putere pentru a coborî în inimă. Cel mai important mijloc de unire al minții cu inima este plânsul duhovnicesc, care rănește inima și o scoate la iveală. Câteva lacrimi de pocăință, și numaidecât inima ia parte la dialogul nostru cu Dumnezeu, care ne dăruiește mângâiere nestricăcioasă.
Atunci când ne osândim pe noi înșine înaintea lui Dumnezeu ca fiind cu totul nevrednici de El, inima noastră se umple de căldură. La început, este o anumită simțire. Mai apoi, atunci când învățăm să ne osândim pe noi înșine cu adevărat înaintea lui Dumnezeu, simțirea inimii devine mai puternică și vin „lacrimile mari”. Atunci există o durere cutremurătoare în inimă – o durere foarte adâncă. Uneori este foarte dulce, un izvor de mângâiere, însă alteori poate fi zdrobitoare. În acest punct, omul simte că mintea se află în inimă și că întreaga sa ființă este strâns unită. Părintele Sofronie ne încuraja mereu să tindem spre a ne uni mintea cu inima prin plâns duhovnicesc, mai mult decât prin orice metode artificiale, pentru că el credea că adevărata pocăință este calea cea mai bună și mai sigură. Metoda respirației poate fi foarte complicată și poate deveni o piedică, pentru că toată luarea aminte se concentrează asupra metodei și nu asupra doririi de a bineplăcea lui Dumnezeu, aceasta fiind cel mai însemnat factor în pocăință.
Întrebare: Primirea lui Dumnezeu prin Sfânta Împărtășanie este mai mare decât primirea lui Dumnezeu prin rugăciune?
Răspuns: Îl primim pe Dumnezeu prin har, iar harul vine la noi în multe feluri. Vine atunci când chemăm Numele Său cu evlavie și smerenie; când ne rugăm și trăim cu cuvântul lui Dumnezeu; când primim Sfânta Împărtășanie având mărturia unei conștiințe curate. Acumulăm har în fiecare clipă a vieții noastre dacă ne întâmpinăm semenii cu o inimă bună, cu respect și cinstire. Există multe mijloace de a dobândi harul lui Dumnezeu pentru a ne păstra inima vie prin simțirea lui Dumnezeu, iar acest lucru este esențial. Căci atâta timp cât inima noastră este încălzită de harul lui Dumnezeu, niciun gând străin nu poate să se apropie de noi și suntem cu neputință de învins de către vrăjmașul.
Întrebare: Necazurile sunt de neapărată trebuință pentru a ne afla inima adâncă?
Răspuns: Orice durere poate fi de ajutor, dacă îi facem față în chip drept. Există o durere de bunăvoie pe care o luăm asupra noastră pentru a ne pune viața în armonie cu învățăturile evanghelice, și există o durere fără de voie pe care o pătimim din pricina împrejurărilor în care trăim, din pricina bolilor, a prigoanelor, a defăimărilor și a altor greutăți. Dumnezeu este atoateștiutor și ne cunoaște deplin viața, personalitatea și legăturile cu care suntem înlănțuiți. El îngăduie în viața noastră această durere fără de voie, în măsura în care este nevoie de ruperea acestor lanțuri și de eliberarea inimii noastre, pentru că sfârșitul vieții duhovnicești este acela de a avea o inimă liberă, luminată și curățită prin har. Am spus că de obicei ne aflăm într-o stare de apatie a inimii, când trăim ca niște atei, fără de Dumnezeu în lume. Însă, de îndată ce cuvântul lui Dumnezeu atinge inima omului, el se deșteaptă și începe să simtă o anumită căldură, o anumită dulceață și dragoste, care îl face să voiască a urma Domnului și a fi în necontenită unire cu El. Este începutul trecerii noastre de la această apatie la o trezire: „Este chiar ceasul să vă treziți din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Rom. 13:11).
Întrebare: Cum pot împăca rugăciunea profundă în adâncul inimii, cu viața activă a slujirii de preot și cu viața de familie?
Răspuns: Realist vorbind, nu este ușor. Chiar și în mănăstiri, nu mulți monahi află adevărata cale isihastă. Însă chiar și în lume, unii oameni află rugăciunea isihastă. Mai presus de toate este de trebuință să ne predăm voii lui Dumnezeu în toate și să ne facem un țel din a-I aduce mulțumită lui Dumnezeu așa cum s-ar cuveni. Aceasta duce la o anumită libertate, pentru că predându-ne în voia lui Dumnezeu în orice împrejurare, Dumnezeu ne ajută să ne ridicăm mai presus de greutăți. Aducerea de mulțumită și predarea în voia lui Dumnezeu constituie pregătirea pentru a intra în pacea și libertatea isihiei. Un preot care avea șapte copii a fost întrebat: „Cum vă pregătiți înainte de Liturghie?” El a răspuns: „Pregătirea mea este foarte smerită: când mă trezesc copiii de zece ori în fiecare noapte, îmi propun ca cel puțin de două ori să nu îmi pierd răbdarea”.
Întrebare: Am o minte filozofică, plină de mândrie. Cum pot dobândi liniștirea?
Răspuns: Mândria pare să însoțească fiecare încercare de a ne înfățișa înaintea lui Dumnezeu în rugăciune și de a ne apropia de El. Modul cel mai practic de a dobândi smerenia este necontenita aducere de mulțumită. Duhul lui Dumnezeu însuflă întotdeauna recunoștință (1 Cor. 2:12). Părintele Sofronie deosebește smerenia duhovnicească de cea ascetică. Smerenia ascetică constă în a ne ocărî și socoti întotdeauna mai răi decât toți, după cum ne este poruncit în Evanghelie: „Când veți face toate cele poruncite vouă, să ziceți: Suntem slugi netrebnice, pentru că n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem” (Luca 17:10). Cât despre smerenia duhovnicească, ea este negrăită. Este dăruită celor ce au contemplat deja frumusețea Domnului Înviat, Lumina Feței Sale, care îi rănește cu adânca încredințare că sunt nevrednici de un astfel de Dumnezeu iubitor, cum este Hristos.
Întrebare: Puteți să explicați deosebirea dintre încordarea nervoasă și încordarea rugăciunii?
Răspuns: Încordarea inimii în rugăciune este săvârșită de harul lui Dumnezeu. Încordarea psihologică, sufletească poate da chiar dureri de cap sau alte feluri de dureri trupești, care nu sunt de folos. Încordarea duhovnicească este însoțită de o smerită predare în voia lui Dumnezeu și se armonizează cu rugăciunea, aducând astfel mângâiere și sporind putința omului de a vorbi cu Dumnezeu. Dimpotrivă, încordarea sufletească nu poate da naștere unei rugăciuni adevărate. Atunci când există tensiune nervoasă, rugăciunea nu poate dura mult și nu aduce nici însuflare, nici mângâiere.
Întrebare: Care este legătura dintre isihie și religiile orientale?
Răspuns: În religiile orientale, strădania constă în a te dezbrăca de orice existență relativă și a te identifica cu Ființa Absolută. Este o strădanie, însă este doar prima și cea mai mică parte a căii spre desăvârșire. În tradiția noastră există două mișcări: dezbrăcarea de tot ceea ce este stricăcios, slobozirea de tirania patimilor și dezbrăcarea de omul cel vechi pentru a deveni fără de păcat, căci cu cât omul devine mai fără de păcat, cu atât este mai nemuritor și mai nestricăcios. Însă partea cea mai importantă este cea de-a doua, care constă în nevoința pozitivă de a te îmbrăca cu omul ceresc, cu Hristos. A doua parte constă în a afla căi de a spori în înnoirea vieții care ne este dată în tainele Bisericii și în legătura noastră cu Dumnezeul Personal, cu Domnul Iisus. Despuierea minții în tradițiile orientale nici măcar nu atinge dezbrăcarea de omul cel vechi din Tradiția Ortodoxă, pentru că țelurile celor două sunt diferite. Nevoitorul ortodox ia asupra sa această trudă de a se dezbrăca de omul cel vechi prin ardoarea pocăinței, în care el află mărgăritarul de mare preț (Mat. 13:46). El se străduiește necontenit să adune urmele harului Dumnezeului Personal în inima sa, până când dobândește o anumită plinătate. Atunci are loc un big bang înlăuntrul lui, iar inima sa primește o lărgire dumnezeiască pentru a îmbrățișa cerul și pământul. El devine cu adevărat după chipul Noului Adam, după chipul lui Hristos, purtând înlăuntrul său pe toți oamenii de pe pământ și mijlocind pentru mântuirea întregii lumi.