Întrebare: Pricina invidiei este mândria?
Pricina invidiei este mândria?
Arhim. Zaharia Zaharou
Trăind în afara inimii, omul este lipsit de discernământ şi nu desluşeşte uneltirile diavolului
La început, omul pe toate le trăieşte şi le înfăptuieşte în afara inimii; nutreşte gânduri de mândrie şi ia seama la lucruri deşarte, vieţuind, de fapt, în înşelare. Inima îi este întunecată şi lipsită de înţelegere şi, în starea sa căzută, alege să se închine şi să slujească „făpturii, în locul Făcătorului” (Rom 1, 25).
Până nu vom găsi locul inimii, mintea ne va fi pururi risipită şi nu vom afla nicicând odihnă
Am ascultat odată spovedania unei doamne din Rusia, o scriitoare celebră. Era uşor derutată şi i-am zis: „Mintea dumneavoastră e precum un fluture, zboară de colo colo, fără să aibă vreo aşezare; veţi fi întotdeauna tulburată din pricina aceasta.”
Leacul pentru ispita noutății
Omul s-a confruntat mereu cu ispita noutății, căci el este prin fire o fiinţă dinamică. În sufletul lui există o dorință înnăscută de a căuta mereu ceva nou. Duhul omului nu poate rămâne static fără a cădea în akedie: fără dinamica vieţii în Dumnezeu el își pierde însuflarea şi se afundă în akedie. De aceea are nevoie să crească mereu, să învețe mereu ceva nou. Sfântul Pavel spune că suntem meniți „creșterii lui Dumnezeu” (cf. Col. 2, 19) și suntem datori să „umblăm […] întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4).
Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?
De bună seamă, la început credinţa noastră nu are maturitatea necesară, ea trebuie să crească şi să sporească înlăuntrul nostru. Această credinţă de început este însă de mare însemnătate, fiindcă întoarce întreaga fiinţă a omului spre Făcătorul său şi îi îndreaptă duhul către Dumnezeul cel veşnic.
„Ține-ți mintea în iad și în Mine”
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că primim folos prin strălucirea cu care prăznuim o sărbătoare în Biserică. Chiar de am pogorî toate stelele din cer pentru a împodobi biserica pentru praznic și chiar de am cânta toate cântările care îi sunt închinate, dacă facem acestea doar ca să ne întoarcem la starea noastră de dinaintea praznicului, nu am dobândit niciun folos.
Cum să convertim stările psihologie în stări duhovnicești?
Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănţuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu.
Părintele Zaharia de la Essex: Cum se poate realiza pogorârea noastră duhovnicească la Iad
(…) Apostolul ne spune că biruinţa a venit în lume prin pogorârea la iad şi prin urcuşul care i-a urmat. Astfel, atunci când Domnul sugerează lui Siluan (şi prin el întregii noastre generaţii) iadul, El oferă prin aceasta omului prilejul unei pogorâri, al unui mers în jos. Ii dă mijlocul de a dobândi smerenia şi, devenit atunci asemenea Lui, de a câştiga biruinţa duhovnicească. Pe această cale, cum spune arhimandritul Sofronie, „cei pe care îi conduce duhul lui Dumnezeu nu încetează vreodată să se osândească pe ei înşişi ca nevrednici de Dumnezeu”
Sfântul Sofronie, om al cuvântului lui Dumnezeu
Potrivit Sfântului Siluan și așa cum lămurește Sfântul Sofronie, cuvântul lui Dumnezeu poate răsuna în inima omului în împreună-glăsuire și armonie cu rugăciunea.
Ca urmare a căderii sale omul este dezbinat în toate: una are în minte, alta în inimă și alta poftește cu simțurile. Nu are ipostas. Dumnezeu însă nu poate vorbi omului câtă vreme ființa lui este împărțită. Prin nevoința pocăinței, firea lui muritoare este întărită, ființa îi este tămăduită și se adună toată ca într-un nod strâns.
Doamne, slobozeşte-mă de păcatul meu cel ascuns
Cum aţi defini ruşinea? Şi ar putea osândirea de bunăvoie să fie înţeleasă într-un mod dăunător nouă şi care ar putea duce chiar la deznădejde?
Răspuns: Da, osândirea de sine poate deveni un lucru morbid, dacă nu este însoţită de credinţă, de încredere în Dumnezeu. Dar dacă ştim înaintea Cui ne înfăţişăm, vom avea curajul să luăm asupra noastră şi un dram de ruşine.
Necazurile şi suferinţele smeresc şi zdrobesc inima omului, iar de inima înfrântă Dumnezeu Se apropie îndată
Cu adevărat, fericit este omul pentru că se poate pogorî şi smeri pe sine înaintea lui Dumnezeu, căci astfel atrage asupra sa bunăvoinţa Celui Preaînalt, Care vine să Se unească cu el şi să-l cerceteze cu harul Lui. Această putere a omului de a se pogorî pe sine izvorăşte din credinţă, care îl învaţă să-şi pună nădejdea numai în Dumnezeu, iar nu în vreun lucru trecător din lumea aceasta. El nădăjduieşte, „împotriva oricărei nădejdi”, că Domnul va împlini ceea ce este cu neputinţă, că va săvârşi cea mai mare minune a Sa, învrednicindu-l pe cel păcătos să şadă la masa Lui în împărăţia cerurilor.
Trei mijloace prin care putem dobândi harul lui Dumnezeu
Avem trei mijloace foarte puternice prin care putem dobândi harul lui Dumnezeu, care devine izvor de insuflare pentru toată buna lucrare spre mântuirea noastră.
Tragedia omului contemporan este aceea că vieţuieşte în afara inimii sale
Perioada Postului este răstimpul în care lucrăm asupra inimii noastre şi şcoala în care învăţăm să murim de bunăvoie. Calea Domnului trece mai întâi prin moartea pe Cruce şi prin pogorârea în străfundurile iadului, pentru ca să ne conducă mai apoi la Învierea cea purtătoare de viaţă.
Isihia ca mijloc de aflare a inimii duhovnicești
Părintele Zaharia de la Essex s-a născut și a crescut în Cipru, în sânul unei familii ortodoxe. Ca tânăr, Părintele Zaharia a părăsit Ciprul pentru a studia Chimia la Londra. Înainte de finalizarea studiilor, a devenit un apropiat al Părintelui Sofronie și al Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezatorul”. Părintele Zaharia a ales sa abandoneze studiile în Chimie, preferând să răspundă chemării lui Dumnezeu prin urmarea căii monahale.
Dacă Dumnezeu îngăduie să se abată asupra noastră necazuri, această înseamnă că El vrea să ne scape de chinuri în viaţa de dincolo
— Părinte Zaharia, mi-aţi împărtașit o întâmplare din viaţă dumneavoastră când, pe neaşteptate, aţi fost pus în situaţia de a mângâia un număr important de oameni după o mare tragedie. Unii dintre noi ne supărăm atunci când suntem rugaţi ca în ultimul moment să rostim o predică la Evanghelia zilei. Însă, Părintele Zaharia a fost invitat să slujească Liturghia la o biserică şi, după ce a predicat, preotul paroh l-a rugat să rostească şi un cuvânt de mângâiere pentru un număr de familii care veniseră la biserica la puţină vreme după ce avusese loc prăbușirea unui avion în care îşi pierduseră viaţă mulţi dintre cei dragi ai lor.
De fiecare dată când mergem la spovedanie sau Sfânta Liturghie, trebuie să trăim acest lucru ca un prilej unic de a ne înfățișa în fața lui Dumnezeu
De fiecare dată când mergem la spovedanie sau Sfânta Liturghie, trebuie să trăim acest lucru ca un prilej unic de a ne înfățișa în fața lui Dumnezeu.
Oamenii lui Dumnezeu vor trece prin toate încercările în această lume
Iubirea lui Dumnezeu este o iubire răstignită. De aceea, fără a ne răstigni pe noi înșine nu putem dobândi iubirea dumnezeiască, căci aceasta este firea ei. Atunci când ne predăm pe noi înșine rugăciunii de pocăință, ajungem să trăim uneori această iubire dumnezeiască într-o anumită măsură, însă pentru a o păstra înlăuntrul nostru, trebuie iar să ne răstignim. Cu cât mai mare este dragostea, cu atât este nevoie de o mai mare răstignire pentru a o putea păstra.