Cu adevărat, fericit este omul pentru că se poate pogorî şi smeri pe sine înaintea lui Dumnezeu, căci astfel atrage asupra sa bunăvoinţa Celui Preaînalt, Care vine să Se unească cu el şi să-l cerceteze cu harul Lui. Această putere a omului de a se pogorî pe sine izvorăşte din credinţă, care îl învaţă să-şi pună nădejdea numai în Dumnezeu, iar nu în vreun lucru trecător din lumea aceasta. El nădăjduieşte, „împotriva oricărei nădejdi”, că Domnul va împlini ceea ce este cu neputinţă, că va săvârşi cea mai mare minune a Sa, învrednicindu-l pe cel păcătos să şadă la masa Lui în împărăţia cerurilor.
Atunci când suntem ameninţaţi de moarte, ni se oferă prilejul cel mai bun dea îmbrăţişa pentru veşnicie calea de- viaţă-dătătoare a Domnului. Până şi cea mai neînsemnată prefacere a inimii este de ajuns pentru a ne îndrepta paşii pe această cale. Nu trebuie decât să rostim o rugăciune simplă, precum: „Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie, Dătătorule de viaţă şi Biruitorule al morţii!” şi să ne încredinţăm pe noi înşine sfintei Sale voi. Şi cu cât este mai puternică ameninţarea morţii, cu atât mai mult această mică prefacere a inimii ne va deschide calea către viaţa în Dumnezeu şi ne va lărgi fiinţa ca să primească cercetarea harului dumnezeiesc.
De cele mai multe ori însă, viaţa nu ne este în primejdie şi nu simţim în mod real ameninţarea morţii. De aceea avem trebuinţă de nevoinţa ascetică, căci ea ne ajută să păstrăm pomenirea morţii, pentru ca lumina vieţii să strălucească necontenit înlăuntrul nostru. In mănăstiri, această nevoinţă face parte din viaţa de zi cu zi a călugărului: metaniile, rugăciunile, slujbele lungi în biserică, precum şi micşorarea de sine înaintea fraţilor săi, toate îl ajută să moară sieşi, ca să trăiască numai pentru Dumnezeu.
Monahul întruchipează rugăciunea Psalmistului: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele.” Necazurile şi suferinţele smeresc şi zdrobesc inima omului, iar de inima înfrântă Dumnezeu Se apropie îndată. „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.” Intr-adevăr, Domnul nu poate nesocoti inima care suferă; dimpotrivă, El Se va pleca spre ea cu toată bunăvoinţa şi dragostea Lui: „Iată, un om a venit să stea înaintea mea cu inimă adâncă.” Insă adâncurile inimii se descoperă numai prin multă durere şi suferinţă, smerenie şi umilinţă.
Sfântul Siluan spune că trupul îl putem usca degrabă prin post, sau fără de voie prin boli, însă pentru a ne supune sufletul, astfel încât el să fie pururi smerit, este nevoie de multă răbdare. Sfânta Maria Egipteanca şi-a topit trupul în scurt timp, căci în pustie nu avea cu ce să se hrănească, iar cele două pâini pe care le adusese cu sine de mult se făcuseră tari ca piatra; dar în adâncul sufletului ea a trebuit să se lupte cu patimile ca şi cu nişte fiare sălbatice – o luptă crâncenă care a durat ani îndelungaţi. De câte ori o războia un gând pătimaş, cădea cu faţa la pământ şi se ruga până ce lumina lui Dumnezeu venea şi strălucea peste dânsa. Şaptesprezece ani i-au trebuit ca să înveţe să păstreze smerenia. Dar odată ce şi-a însuşit învăţătura Domnului, n-a mai putut fi clătinată de atacurile şi uneltirile vrăjmaşului, căci de acum era întărită de Duhul lui Dumnezeu Care sălăşluia într-însa.
Moartea ne poate împresura din multe părţi şi în felurite chipuri. Cel mai adesea propriile noastre gânduri pătimaşe – gânduri necuviincioase, gânduri de invidie, de judecată sau de mândrie – ameninţă nemijlocit viaţa inimii. Dintre toate, cele mai primejdioase sunt gândurile de mândrie, care pot perverti într-atât firea omului, încât uneori ea devine chiar demonică. In esenţă însă, toate gândurile pătimaşe poartă în ele sămânţa morţii.
De obicei încercăm să luptăm împotriva acestor gânduri rugându-ne, de pildă, astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, izbăveşte-mă de patimile de ocară şi de ispita vrăjmaşului!” Insă nu întotdeauna această rugăciune aduce în noi schimbarea dorită; atunci este mai bine să ne oprim pentru o clipă, să ne plecăm capul şi să ne pogorâm şi mai mult mintea şi să mărturisim cu zdrobire de inimă: „Doamne, eu sunt cel mai mare păcătos. Nevrednic sunt nu numai de împărăţia Ta, ci chiar şi de această viaţă trecătoare. Doamne, Tu vezi neputinţa mea, vino în ajutorul meu.” Iar dacă stăruim, vom ajunge să cunoaştem puterea acestei rugăciuni. Secretul este următorul: este de ajuns ca un gând cu adevărat smerit să atingă inima omului, pentru ca el să se izbăvească numaidecât de înrâurirea vrăjmaşului.
Sfântul Siluan mărturiseşte că de îndată ce-şi smerea inima şi o pogora în flăcările iadului, sufletul i se curăţa de orice gând păcătos. Iar aceasta pentru că este cu neputinţă ca un gând pătimaş să mai zăbovească în mintea ce se osândeşte pe sine la iad. Ţinându-şi mintea în iad, Sfântul Siluan s-a smerit atât de mult, încât vrăjmaşul a fost nevoit să-l slobozească. Diavolul nu suferă să se pogoare, căci singura lui dorinţă este să se înalţe şi să răpească, de este cu putintă, însuşi tronul lui Dumnezeu. Cu adevărat, minunată este taina aceasta: omul nu trebuie decât să se osândească pe sine înaintea lui Dumnezeu, pentru ca inima să i se smerească fie şi numai puţin, şi îndată gândul ce-i pricinuia tulburare se depărtează de la el. Iar atunci când inima participă la rugăciune cu străpungere şi lacrimi, Domnul o pecetluieşte cu mila Lui, iar gândurile păcătoase nu se mai pot apropia de ea.
Atunci când suntem tulburaţi de gânduri, când ne copleşeşte neputinţa şi deznădejdea şi ne simţim secătuiţi de orice putere, în loc să ne rugăm împotriva acestor gânduri, ar trebui mai degrabă să ne pogorâm mintea în inimă şi să ne osândim pe noi înşine cu credinţă înaintea lui Dumnezeu. Dar dacă, smerindu-ne cugetul, ne lăsăm cuprinşi de frică şi de deznădejde, atunci mai bine renunţăm cu totul la această lucrare, pentru că este mai presus de puterile noastre. De avem însă credinţă şi nădejde în Dumnezeu şi cu bărbăţie ne osândim pe noi înşine, vom fi sloboziţi de îndată, iar însuflarea noastră va spori şi mai mult. Vom vedea săvârşindu-se în noi minunea lui Dumnezeu: Cel ce S-a pogorât la iad ne va însoţi în pogorârea minţii noastre, şi acelaşi Domn, Care S-a suit mai presus de ceruri şi a robit robime, ne va scoate din iadul patimilor noastre şi ne va duce în împărăţia harului Său/ Să fim însă încredinţaţi că fără o adevărată pogorâre nu există adevărată înălţare.
„Impărăţia morţii este casa mea.” Aceste cuvinte ale Dreptului Iov înfăţişează starea sufletului lipsit de harul lui Dumnezeu. Iadul este „locul” din care Dumnezeu lipseşte. Cum să înţelegem atunci cuvântul Domnului către Sfântul Siluan: „Tine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”? Când ne aflăm în iad, pentru că am pierdut harul dumnezeiesc din pricina păcatelor noastre şi a gândurilor rele, ne socotim vrednici de părăsirea lui Dumnezeu şi mărturisim: „Da, Doamne, m-am sălăşluit în iad şi eu singur sunt vinovat pentru aceasta, căci am făcut din casa Ta o peşteră de tâlhari. Ţie Ţi se cuvine toată slava, iar mie acest iad.” In felul acesta ne smerim cugetul şi îl ţinem în iadul de care suntem vrednici, dar nu deznădăjduim; mai curând dăm slavă lui Dumnezeu şi, treptat, credinţa noastră în mila Lui va birui iadul din noi.
De oriunde s-ar apropia moartea, bătând la uşa sufletului nostru, nu trebuie să cădem pradă fricii. Atâta timp cât stăm înaintea Domnului şi îi mulţumim pentru toate, nu avem de ce ne teme, întrucât credinţa în Dumnezeu este mai tare decât moartea care ne ameninţă. Sfinţii Părinţi spun că la vreme de boală sau de mare încercare, ori atunci când suntem nedreptăţiţi sau năpăstuiţi, nimic nu este mai bineplăcut lui Dumnezeu decât slavoslovia: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate. Iţi mulţumesc pentru toate binefacerile Tale faţă de mine, nevrednicul, precum şi pentru necazurile pe care le-ai îngăduit în viaţa mea.” In felul acesta, energia sufletească a durerii şi a suferinţei se preface în energie duhovnicească pentru împreună-vorbirea cu Dumnezeu. Când omul se deprinde a vorbi cu Dumnezeu, fie osândindu-se pe sine, fie dând slavă Domnului, este ca şi cum în inima sa ar opera un „transformator” care preschimbă orice fel de energie în rugăciune. De pildă, energia bucuriei se poate preface în rugăciune de mulţumire. In acest chip, omul vorbeşte neîncetat cu Făcătorul său. Pentru ca dialogul nostru cu El să devină cât mai statornic, Domnul îşi retrage harul de la noi. Gândul Său mântuitor este să ne aducă din nou în rai, învăţându-ne să petrecem mereu în prezenţa Lui, asemeni lui Adam care înainte de cădere privea numai către Dumnezeu şi vorbea neîncetat cu El.
O altă cale, pozitivă, de a zădărnici şi nimici energia ispitelor este să încercăm a ne spori mereu dorul după Dumnezeu. Când mintea ne este cu totul adâncită în Dumnezeu, rugăciunea este atât de intensă şi durerea pocăinţei atât de adâncă, încât orice ispită se risipeşte de la sine. Ispitele lumii acesteia sunt precum focul, iar pentru a le stinge avem trebuinţă de focul atotmistuitor al lui Dumnezeu.
In ceea ce priveşte ispitele care vin asupra noastră din afară, Sfântul Apostol Iacov ne îndeamnă să le privim ca pe o mare bucurie şi o cinste deosebită. Ele sunt adevărate prilejuri de a ne dovedi dragostea faţă de Dumnezeu, socotindu-L pe El mai de preţ decât lumea aceasta şi căile ei, şi de a ne pune toată nădejdea în Cel ce poate învia şi morţii. Să nu pierdem, aşadar, aceste prilejuri, pentru ca Duhul lui Dumnezeu să binevoiască a Se odihni peste noi.
Mai mult, setea noastră de Dumnezeu va fi ostoită de mângâierea Lui cea nestricăcioasă, a cărei neasemui tă dulceaţă covârşeşte searbădă amărăciune a bucuriilor lumeşti. Şi când purtăm în noi harul mângâierii Sale, iar inima ni se desfată de praznicul duhovnicesc, înţelegem că această comoară pe care am primit-o este negrăit mai mare decât orice ne-ar putea oferi lumea şi căile ei. Atunci în chip firesc îi vom da întâietate Aceluia Care „este mai mare decât inima noastră”. Iar în tânjirea noastră după o cunoaştere tot mai adâncă a măreţiei Sale, nici nu mai luăm seama la ispite, căci râvna cea dumnezeiască mistuie orice lucru negativ din viaţa noastră şi ne dă puterea să călcăm peste toate uneltirile vrăjmaşului.
Din Arhimandrit Zaharia Zaharou, Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apocalipsa 2, 4-5) – Cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, Iaşi, 2015, p. 302-307