Perioada Postului este răstimpul în care lucrăm asupra inimii noastre şi şcoala în care învăţăm să murim de bunăvoie. Calea Domnului trece mai întâi prin moartea pe Cruce şi prin pogorârea în străfundurile iadului, pentru ca să ne conducă mai apoi la Învierea cea purtătoare de viaţă. Atunci când luăm asupră-ne suferinţa de bunăvoie, primind cu recunoştinţă şi fără să cârtim toate încercările îngăduite de pronia lui Dumnezeu în viaţa noastră, pătrundem, prin credinţă, în taina iubirii dumnezeieşti, care s-a pogorât pentru noi până în adâncurile iadului. Nu-L vom cunoaşte niciodată pe Hristos în chip desăvârşit, dacă experienţa noastră nu va cuprinde şi pogorârea la iad.
Credinţa în Învierea lui Hristos şi nădejdea în propria noastră înviere ne insuflă să vieţuim în armonie cu poruncile lui Dumnezeu, morţi faţă de voia noastră trupească. În felul acesta, ne vom afla inima adâncă şi vom cunoaşte din cercare că ne-am mutat „de la moarte la viaţa împreună cu Iisus Hristos“ (cf. Efes. 2, 6 – [Pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi! – Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus]).
Numai lucrarea pe care am săvârşit-o în inima noastră ne va însoţi în veşnicie. Dacă ne curăţim inima în viaţa aceasta, atunci, potrivit făgăduinţei Domnului, ne vom învrednici să-I vedem Faţa: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8).
Tragedia omului contemporan este aceea că vieţuieşte în afara inimii sale. El gândeşte, lucrează şi chiar iubeşte şi se roagă în afara inimii. Perioada Postului Mare ne dă prilejul să pătrundem în inima noastră şi să ne întoarcem la ea precum fiul risipitor la casa tatălui său. Vederea iadului nostru lăuntric în lumina sfinţeniei lui Dumnezeu şi a iubirii Lui neprihănite zămisleşte în sufletul nostru dorinţa fierbinte de „a ne smulge din covârşitoarele cătuşe ale căderii noastre“12 şi a ne preda cu totul Dumnezeului luminii şi al dragostei, Care vine să ne dea viaţă, iar nu moarte. Atunci glasul Domnului va răsuna în inima noastră: „Dă-Mi, fiule, Mie inima ta“ (Pilde 23, 26), şi tot el ne va vesti: „Fiul Meu eşti tu, Eu astăzi te-am născut!“ (cf. Ps. 2, 7).
Prin cuvântul Său cel viu, Domnul Iisus a sădit o sămânţă nestricăcioasă (cf. 1 Petru 1, 23) şi prin harul Duhului Său a revărsat asupra noastră darul înfierii (cf. Efes. 1, 5), dând naştere Bisericii şi făcându-ne fii ai Învierii Sale. Biruinţa lui Hristos asupra vrăjmaşului celui din urmă – moartea (cf. 1 Cor. 15, 26) – se înfăptuieşte în adâncul inimii, acolo unde are loc şi izbânda credinţei ortodoxe. Cu alte cuvinte, harul va întipări în inima noastră chipul Domnului Iisus Hristos şi ne va face moştenitori ai biruinţei Sale asupra morţii.
Să-I mulţumim Domnului pentru că ne-a dăruit acest răstimp binecuvântat şi plin de har al Postului Mare, ca să ne ajute să ne aflăm inima adâncă şi să pătrundem în prezenţa de-viaţă-dătătoare a lui Hristos celui înviat din morţi. Hristos, Mirele Bisericii (cf. Luca 5, 35), bate la uşa inimii noastre (cf. Apoc. 3, 20), căutând unirea desăvârşită a sufletului nostru cu Duhul Său cel Sfânt. De fiecare dată când ne apropiem de El şi pătrundem în prezenţa Lui cea minunată, prăznuim propriul nostru Paşte. Fie ca niciunul dintre noi să nu rămână afară din cămara lui Hristos. După ce am păzit cu credincioşie toate rânduielile Postului şi am gustat din binefacerile lui duhovniceşti, să prăznuim cu toţii Pastile cele veşnice, ca pe un răstimp al reînnoirii şi o revărsare a harului.
Arhimandrit Zaharia Zaharou, Veşnicul astăzi, Editura Bizantină, 2018