Mitropolit Bartolomeu Anania – Meditație la Învierea lui Lazăr (14 aprilie 2003)
Predica rostită de către ÎPS Mitropolit Bartolomeu (Anania) la vârsta de 82 de ani în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca.
Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a greşit, să-ţi fie milă de el: „Doamne, săracu’, uite ce i-a făcut diavolul…” şi să nu judeci pe nimeni.
Şi să-i vezi pe toţi deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun şi altul mai puţin bun. Să nu osândeşti pe nimeni. Să-i ai pe toţi mai buni decât tine. Şi nu mai purta grijă de ce fac alţii; ia seama la ce faci frăţia ta.
“Mai presus de orice, mintea reprezintă bogăţia şi esenţa noastră înnăscută”. Atâta vreme cât ne aflăm pe căile mântuirii „noi ne păstrăm mintea adunată în sine şi, mai ales, în cea dintâi şi mai înaltă minte, Dumnezeu”.
Mântuirea noastră înseamnă că ne păstrăm mintea întru Domnul. Dar, atunci când deschidem o uşă patimilor, atunci mintea noastră „se împrăştie imediat, vagabondând tot timpul către lucrurile grosiere şi lumeşti, către multiplele plăceri şi gânduri pătimaşe legate de acestea”.
Pe câmp, în ţarina plugarului ţi-o arată Sfântul Macarie Egipteanul.
„Nu o dată, spune acesta, l-am dat ca pildă pe semănător, care, după ce s-a ostenit şi a pus seminţele în pământ, trebuie, pe deasupra, să rabde şi să aştepte ploaie de sus – iar dacă nu se va arăta nor şi nu vor începe să sufle vânturile, osteneala lui nu îi va aduce nici un folos, şi sămânţa va zăcea în zadar.
Ambiția este dorința arzătoare a celui care iubește slava de a dobândi pentru sine glorie și renume.
Cel ambițios vânează slava; scopul faptelor și acțiunilor sale este slava; o dorește, folosind atât mijloacele permise, cât și pe cele nepermise și încearcă orice pentru a avea parte de slavă.
– Ce este ura, din ce pricină se naşte ea în inima omului şi cum poate fi combătută?
– Ura, ca şi celelalte patimi, se naşte din iubirea de sine, egoismul, care este maica şi rădăcina tuturor păcatelor, după Sfinţii Ioan Damaschin şi Efrem Sirul.
Pentru cei care nu au experienţa rugăciunii e greu de crezut felul în care rugăciunea lărgeşte orizonturile spiritului.
Uneori rugăciunea mistuie inima ca un foc; şi atunci când inima se prăbuşeşte în flacăra arzătoare, pe neaşteptate cade asupra ei roua mângâierii dumnezeieşti. Când ajungem într-atât de conştienţi de fragilitatea noastră, încât mintea deznădăjduieşte, atunci în chip necunoscut se arată o lumină minunată ce vesteşte o viaţă nestricăcioasă.
Ştiţi, trebuie să ne pocăim! Aceasta nu înseamnă numai să mergem la preot şi să ne spovedim, ci este nevoie să ne şi eliberăm de complexele de gândire.
De-a lungul vieţii noastre, noi cădem peste măsură de mult şi trebuie să spunem cuiva absolut totul, preotului, martor al pocăinţei noastre, înaintea lui Dumnezeu.
Când voieşti să pui început unei lucrări bune, pregăteşte-te pentru ispitele ce vor fi aduse asupra ta şi să nu te îndoieşti de adevăr.
Căci e un obicei al vrăjmaşului ca, atunci când vede pe cineva începând cu credinţă fierbinte o bună vieţuire, să-i aducă în cale ispite felurite şi înfricoşătoare, ca, venind prin aceasta la frică, să-şi răcească hotărârea lui cea bună şi să nu mai aibă o râvnă fierbinte de a se apuca de lucrarea plăcută lui Dumnezeu.
Adesea calitatea de preot se confundă cu aceea de duhovnic, dar nu toţi preoţii sunt duhovnici. Duhovnicia este o atribuţie specială a preoţimii şi nu toţi o pot săvârşi.
Duhovnicia e o lucrare harică. Duhovnicul este instrumentul iubirii dumnezeieşti, care se contopeşte cu intimitatea sufletească a omului prin lucrarea Duhului Sfânt. Prin urmare nu poate fi lucrare duhovnicească în afara Bisericii, în afara Duhului Sfânt.
– O persoană a avut în minte să vină la mănăstire și apoi a început să se teamă. O putem ajuta?
– Pentru astfel de lucruri nu cred că există rețete. Este o persoană anume și un caz anume. Dacă frica pe care o are este rodul unei ezitari și al unei nestatornicii, trebuie să cercetăm hotărârea persoanei respective de a fi sau a nu fi cu noi. Pentru că este adevărat: așa cum nu putem mânca cu dinți care se clatină, tot așa nu putem avea în mănăstire monahi sau monahii care sunt nehotarâți și nestatornici.
„…se vorbește prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea și în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.
Eu personal nu sunt pentru rugăciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar.
Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni în aceste vremuri şi-n oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Trebuie să fim răstigniţi individual, mistic, căci răstignirea deplină este singura cale către Înviere.
Dacă vom învia cu Hristos, trebuie ca mai întâi să ne smerim împreună cu El – chiar până la umilinţa cea din urmă, cea de a fi devoraţi şi scuipaţi afară de lumea care nu ne înţelege. (…)
Doamne miluiește – Kyrie eleison – Κυριε ελεησον. Melodie bizantină interpretată de Divna Ljubojević, Serbia.
– În general orice cuvânt care nu contribuie la împlinirea nevoii pe care o avem în Domnul este deșert. Dar primejdia vorbirii deșarte este mult mai mare, pentru că, chiar dacă ceea ce s-a spus este bun, dar nu contribuie la întărirea credinței, cel care a vorbit nu numai că nu este scutit de primejdie din cauza cuvântului bun, dar și întristează pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, fiindcă cuvântul n-a fost ziditor.
Căci aceasta ne-a învățat cu înțelepciune Apostolul, spunând:
1) Credinţa vie. Dacă Hristos pentru toți a pătimit și a murit, atunci și pentru mine și pentru tine a făcut-o. Dacă El este Mântuitorul tuturor celor ce cred în El cu adevărat, atunci este și Mântuitorul meu și al tău. Cu aceste cugete se va aprinde candela credinței.
2) Nădejdea. Dacă El atât a suferit pentru tine, oare te va părăsi la nevoie? El poate şi vrea să te ajute. Poate, pentru că este Atotînţelept şi Atotputernic; vrea, pentru că este Bun şi te iubeşte.
”Omul nu trebuie să-şi spună singur că lucrul cutare e bun sau rău, ci să aştepte prin răbdare răspunsul de la Domnul când nu are un povăţuitor văzut. Iar Domnul i-l va spune, după răbdare multă, nu numai printr-un cuvânt şoptit în minte, ci mai ales printr-o experienţă tainică, căci binele între timp a devenit o calitate, o stare proprie lui, care durează.
Satana însă dă un răspuns numai prin cuvânt şoptit în minte celor ce nu aşteaptă să le devină binele calitate intrinsecă, prin răbdarea unor încercări.