Mama mea a fost cuprinsă de boală vreme de trei ani, suferind de cancer. A fost supusă unei operații, dar fără izbândă. Doctorul mi-a spus aceasta și a adăugat: „Desigur, nu-i veți spune nimic mamei dumneavoastră.” Iar eu i-am răspuns: „Ba da, desigur că-i voi spune.” Și i-am spus.
Există și alte dificultăți în viața soției de preot. Oricine altcineva, când ceva nu merge bine, se poate întoarce la Dumnezeu. Soția preotului, uneori, nu se poate întoarce la Dumnezeu liber și cu inima deschisă, pentru că tocmai El este cauza suferinței ei sufletești. Căci tocmai în slujba Lui, în numele Lui, din cauza Lui apar dificultăți care altfel n-ar fi existat; și acest lucru trebuie înțeles și luat în considerare de amândoi – și de soț, și de soție – și ei trebuie să-și aducă dificultățile lui Dumnezeu în toată simplitatea și deschiderea. Și pe lângă călăuzirea lui Dumnezeu, uneori este necesară și judecata și intervenția altcuiva: a unui duhovnic, a unui prieten sau a episcopului.
Mi se pare că niciodată nu trebuie să începi spovedania fără să te rogi împreună cu omul. În Molitfelnic există un întreg șir de rugăciuni – și, desigur, ele sunt mai multe decât putem citi cu fiecare credincios în parte, mai ales când se strânge rând la spovedanie. Dar ceea ce se poate face este să te rogi pe scurt, dar cu liniște și evlavie, astfel încât sufletul omului să intre în sine mai înainte de a începe să vorbească. Căci mărturisirea trebuie să izvorască din adâncurile ființei sale. Dacă nu pătrunde, măcar puțin, în acele adâncimi, va grăi doar din minte, iar inima nu se va zdrobi.
Adesea vedem moartea ca pe o despărţire, deoarece ne gândim la noi şi la ceea ce se întâmplă pe pământ: a murit omul drag, am rămas orfani, suntem nevoiţi să ne trăim zilele rămase fără el, fără ea; prin această moarte parcă întreaga lume ar fi pierdut un om, ar fi rămas orfană. E doar o aparenţă însă.
Cu ceva timp în urmă, a venit la mine un om de peste optzeci de ani. Căuta sfat, pentru că nu mai putea îndura chinul în care trăise timp de șaizeci de ani. În timpul războiului civil din Rusia, ucisese o fată pe care o iubea. Se iubeau cu ardoare și urmau să se căsătorească, dar în timpul unui schimb de focuri, ea s-a aplecat brusc, și el a împușcat-o din greșeală.
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.
Ne plângem mereu că împrejurările vieții sunt de așa natură încât nu avem posibilitatea să trăim o viață lăuntrică adâncă. Prin aceasta ne îndreptățim pe noi înșine pentru că nu știm să ne rugăm, că simțirile noastre sunt de suprafață, că nu este adâncime în sufletul nostru.
Tema cuvântului meu este viața duhovnicească, ori, dacă socotiți mai potrivit să spunem, povățuirea duhovnicească sau purtarea de grijă față de suflete.
De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu are destulă însufleţire, destulă convingere, destulă credinţă tocmai pentru că deznădejdea noastră nu este destul de adâncă, îl vrem pe Dumnezeu împreună cu atât de multe alte lucruri pe care le avem, dorim ajutorul Lui dar în acelaşi timp încercăm să obţinem ajutor de oriunde putem, şi-L ţinem pe Dumnezeu în rezervă, aşa, pentru orice eventualitate, poate pentru ceasul ultimei noastre încercări.
„Hristos a Inviat!
Astăzi prăznuim ziua Sfântului Apostol Toma. De a cărui îndoială ne amintim adeseori. Într-adevăr, el este cel care a pus la îndoială vestea dată de ceilalți Apostoli: „Hristos a Înviat! Noi l-am văzut!”.
Se întâmplă uneori ca omul să se nevoiască, să se străduiască, de pildă, să țină post, dar apoi să cadă în slăbiciune și să i se pară că a întinat întregul său post, că nimic nu mai rămâne din osteneala lui. Însă Dumnezeu privește toate acestea cu alți ochi.
Din perspectiva a ceea ce am spus mai înainte şi a presupunerilor care au fost în permanenţă prezente în fundalul discuţiei, rugăciunea este în mod evident o relaţie, o întâlnire, un mod în care avem o relaţie cu Dumnezeul cel Viu.
Când am făcut rău cuiva şi ne dăm seama că am greşit, de multe ori mergem la persoana respectivă şi ne exprimăm mâhnirea, iar când discuţia este încărcată emoţional, se varsă lacrimi, se iartă şi se folosesc cuvinte mişcătoare, plecăm cu sentimentul că am făcut tot posibilul. Am plâns împreună, suntem împăcaţi şi totul este bine. Dar nu este bine deloc. Pur şi simplu ne-au încântat propriile noastre virtuţi, iar cealaltă persoană, care poate este bună şi se înduioşează uşor, a reacţionat la scena noastră emoţională.
Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să judece, ci ca să mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi.
Ştim cu toţii din experienţă că odată cu trecerea anilor spiritul nostru îşi pierde vivacitatea sa, iar trupul slăbeşte. Două lucruri rămân în noi neclintite: voinţa şi inima. „Omul ascuns al inimii” (I Petr. 3, 4) de care vorbeşte Apostolul rămâne viu până la sfârşit.