Halkida
– Părinte, vă amintiţi cazul acela despre care ne-aţi vorbit, care s-a petrecut pe pod, în gara din Halkida?
– Unii oameni nu pot pricepe [că nu trebuie] să spui niciodată „o să-l pedepsească Dumnezeu, dacă face asemenea lucruri”… Niciodată să nu spuneţi despre nimeni: „O să-l bată Dumnezeu pentru ceea ce face!”
Sufletul creştinului trebuie să fie delicat, sensibil, să zboare, să tot zboare, să trăiască printre visări. Să zboare în nemărginire, în stele, în măreţiile lui Dumnezeu, în tăcere.
Cel ce voieşte să devină creştin trebuie mai întâi să devină poet. Asta e! Trebuie să te doară. Să iubeşti şi să te doară. Să te doară pentru cel pe care îl iubeşti.
Nu există lucru mai înalt decât cea ce se cheamă pocăinţă şi spovedanie. Această taină este darul iubirii lui Dumnezeu către om. În acest chip desăvârşit se izbăveşte omul de rău. Mergem, ne spovedim, simţim împăcarea cu Dumnezeu, vine bucuria înlăuntrul nostru, pleacă vinovăţia. În Ortodoxie nu există piedică de netrecut.
Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea. Ambele îşi iau puterea dintr-o singură sursă. Puterea asta este ca o baterie. Dacă lumea cea rea se conectează la ea, ne duce la pierzanie. Dacă totuşi se conectează lumea cea bună, atunci toate în viaţa noastră sunt frumoase, senine, dumnezeieşti. Aşadar aceeaşi putere alimentează atât sinele cel bun, cât şi pe cel potrivnic. De fiecare dată suntem robi fie ai unuia, fie ai altuia, fie ai celui bun, fie ai celui rău. Să ne străduim ca, în loc să fim ai celui rău, să fim ai celui bun.
Într-o zi, i-am mărturisit Părintelui:
‒ Părinte, mă enervez foarte repede.
‒ Bun lucru e mânia!
Crezând că glumeşte, l-am întrerupt:
Când aveţi o iubire mare, iar această iubire vă mişcă spre rugăciune, atunci valurile iubirii voastre merg şi-l influenţează pe cel pentru care vă rugaţi; creaţi în jurul lui un scut de apărare şi-l înrâuriţi, îl călăuziţi spre bine. Văzând strădania voastră, Dumnezeu vă dă har bogat şi vouă, şi aceluia. Dar trebuie să murim pentru noi înşine. Aţi înţeles?
Vom pleca. Aici nu vom rămâne pentru totdeauna şi trebuie neapărat să ne pregătim. Asta-i tot. Secretul este în ce chip, atunci când ne pregătim, suntem fericiţi. Nu ne este teamă.
Păcatele noastre se vor vădi acolo sus. Nu mai este cu putinţă să spui: „Eu am făcut câte o mie de metanii în fiecare seară”, şi să nădăjduieşti în ele. Metaniile s-au făcut, scopul însă este cum Dumnezeu le va pune la socoteală.
În Sfântul Munte, la chilia mea, uşa are o clanţă veche. Trebuie apăsată bine ca să se deschidă uşa, şi atunci face un zgomot foarte puternic. De fiecare dată când venea cineva, făcea „craaaac!”. Se auzea zgomotul la o sută de metri. Nu puteau deschide fără să facă gălăgie. Deşi era uşor, şi le arătam, şi încercau şi ei, iarăşi făceau zgomot.
Spune înţeleptul Solomon că Hristos „Se lasă găsit celor ce nu-L ispitesc pe El” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 2). „Ispititorii” lui Dumnezeu sunt cei ce se îndoiesc, ezită sau, încă şi mai rău, se împotrivesc atotputerniciei şi atotînţelepciunii Lui. Sufletul nostru nu trebuie să se împotrivească, zicând „de ce a făcut Dumnezeu asta aşa, de ce pe cealaltă altfel, nu putea să facă altcumva?”.
Mi-a zis Bătrânul într-o zi:
– Creştinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentul superiorităţii pentru virtuţile sale, cât şi de cel al inferiorităţii pentru păcătoşenia lui. Una este complexul de inferioritate şi cu totul altceva e smerenia; una este pocăinţa şi cu totul altceva, melancolia.
Trebuie ca omul însuşi să vrea să împlinească ceva. Îmi amintesc iar vorbele Părintelui Porfirie: „Măi, eu nu vorbesc nimănui despre Hristos fără să mi se ceară!”. N-o spunea în mod egoist, ci din respect pentru libertatea altora. „Eu mă rog pentru ei, le fac şi minuni, dar nu le vorbesc. Vreau ca ei să-şi deschidă singuri sufletul şi să-mi ceară ei înşişi să le vorbesc.”
Dar, Părinte, trebuie toți să se împărtășească?
Măi, n-am spus eu asta, Domnul a spus-o, n-ai auzit? „Beți dintru acesta TOȚI”! Bineînțeles, nu cei care sunt opriți. Mai sunt și care nu au dezlegare de la duhovnic. Dar, altfel, fără Sfânta Liturghie, fără Hristos, cum să ne ducem viața de zi cu zi?
Saturaţia este nenorocire pentru monah. Eu, ce să vă spun, despre asta nu ştiu. Mă desfătam de slujbe. Nu mă strâmtoram pe sine-mi, nu ştiam să fac ceva de corvoadă. Dimpotrivă, dacă este cu putinţă, să aud în fiecare zi aceleaşi, azi şi mâine şi poimâine. Tot aceleaşi; dar asta are valoare. Nu mă satur să le rostesc întreaga zi. Şi cred că toate astea ne folosesc mult. Au atâta suc, încât răcoresc sufletul şi-l hrănesc. Aşa şi voi, să vă dăruiţi din inimă lui Hristos.
Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentu păcătoșenia lui.
Una este complexul de inferioritate și cu totul altceva e smerenia; una este pocăința și cu totul altceva, melancolia.
De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că El cunoaşte toate ale vieţii noastre şi voieşte totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere? Să ne rugăm simplu şi lin, fără patimă şi constrângere.
Cele duhovniceşti nu se dobândesc fără suferinţă. Ar trebui să adaug că, desigur, Bătrânul nu ţintea să dobândească vreun dar. Nicidecum. Dorea să câştige numai iubirea lui Hristos, nimic altceva. Scopul monahului – şi, în general, al oricărui creştin – nu este dobândirea de daruri de la Dumnezeu, ci numai iubirea Lui, ieşirea din autosuficienţă, comuniunea iubitoare cu El. Acesta era şi scopul Bătrânului. Darurile lui Dumnezeu au urmat după aceea.
Unei mame cu nervii zdruncinaţi din cauza unor încercări grele Părintele i-a spus să se lupte pentru a se sfinţi. În acelaşi timp, i-a dat şi sfaturi practice pentru a-şi birui starea de melancolie: să alunge amintirile neplăcute şi temerile şi să-şi amintească numai evenimentele plăcute, să cultive mereu gânduri optimiste despre viitor, să asculte muzică bună, să facă plimbări, să meargă împreună cu prietenele ei creştine la Sfânta Liturghie, la Vecernii şi Privegheri şi să se roage cu nădejde lui Hristos.