De multe ori, noi, cu frământările şi temerile şi starea noastră sufletească urâtă, fără să vrem şi fără să ne dăm seama, facem rău celuilalt, chiar şi dacă îl iubim foarte mult, precum, de pildă, mama pe copilul ei.
Mama transmite copilului toată neliniştea ei pentru viaţa lui, pentru sănătatea lui, pentru creşterea lui, chiar dacă nu-i vorbeşte, chiar dacă nu lasă să se vadă ce are înlăuntrul ei.
Creștinul trebuie să se ferească de habotnicie bolnavă, adică atât de sentimentalul superiorității pentru virtuțile sale, cât și de cel al inferiorității pentru păcătoșenia lui. Una este complexul de inferioritate și cu totul altceva e smerenia; una este pocăința și cu totul altceva, melancolia. A venit odată la mine un medic psihiatru și a început să condamne creștinismul pentru că, zicea el, creează complexe de vinovăție și melancolie.
De vreme ce credem în buna Sa pronie, de vreme ce credem că El cunoaşte toate ale vieţii noastre şi voieşte totdeauna binele, de ce să nu arătăm încredere? Să ne rugăm simplu şi lin, fără patimă şi constrângere.
Ştim că trecutul, prezentul şi viitorul – toate sunt goale, descoperite şi cunoscute înaintea lui Dumnezeu. Precum zice Apostolul Pavel, „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii Lui” (Evrei 4, 13).
Cuvintele Părinţilor sunt frumoase şi nu te poţi sătura de ele. Să-L slăvim şi să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care le-a dat sfinţilor harul şi Duhul Său, pe care ei le întipăresc în viaţa şi în textele lor, în troparele de care noi ne desfătăm, ascultându-le şi citindu-le! Însă e nevoie de meşteşug şi de metodă pentru a ni le însuşi.
Nu ajungeţi sfinţi vânând răul. Lăsaţi deoparte răul. Îndreptaţi-vă privirea spre Hristos şi El vă va mântui. Ceea ce-l face sfânt pe om este iubirea, închinarea la Hristos, care nu poate fi pusă în cuvinte, nu poate, nu poate… Omul încearcă să se nevoiască, să facă astfel de lucruri şi să-şi chinuiască fiinţa din iubire pentru Dumnezeu.
Nici un ascet nu s-a sfinţit fără nevoinţe. Nimeni nu a putut ajunge la duhovnicie fără a se nevoi. Nevoinţele sunt trebuincioase.
Cuviosul Părintele nostru Porfirie Kafsokalivitul (1906-1991) a fost un monah și mare duhovnic grec contemporan de la Muntele Athos. A adormit întru Domnul în Chilia (Coliba) Sfântului Gheorghe de la Schitul Sfintei Treimi din Kafsokalivia de la Muntele Athos.
Niciun ascet nu s-a sfințit fără nevoințe. Nimeni n-a putut să ajungă la duhovnicie fără să se nevoiască. Trebuie să fie nevoințe. Nevoință sunt metaniile, privegherile și așa mai departe, dar fără siluire. Toate să se facă cu bucurie.
Nu atât metaniile pe care le vom face, nu rugăciunile – ci dăruirea, dragostea pentru Hristos, pentru cele duhovnicești. Sunt mulți care le fac pe acestea nu pentru Dumnezeu, ci pentru asceză, pentru folosul trupesc, însă oamenii duhovnicești o fac pentru folosul sufletesc, pentru Dumnezeu. Dar se folosește mult și trupul, nu se îmbolnăvește. Vin multe bunătăți.
Când năvăleşte asupra voastră răul, să alunecaţi şi să vă întoarceţi spre bine. Să prefaceţi, să preschimbaţi orice rău în bine. Această schimbare se săvârşeşte numai de către har. Apa, de pildă, se preface în vin la nunta din Cana Galileii. Uite, prefacere! Acesta este un lucru mai presus de fire. Bineînţeles, se poate face vin sau unt şi din elemente chimice, şi să fie identice cu cele naturale. Dar acesta nu este un adevăr. Adevărata prefacere o lucrează dumnezeiescul har. Pentru ca aceasta să se petreacă, trebuie ca omul să se predea din toată inima şi din tot sufletul (Marcu 12, 30) lui Hristos.
Întristat este sufletul Meu până la moarte.
Rămâneţi aici şi privegheaţi împreună cu Mine
(Matei 26, 38)
Să-L iubim pe Hristos. Atunci numele Lui va ieşi dinlăuntrul nostru cu dor fierbinte, cu căldură, cu dragoste dumnezeiască, vom striga numele Său în taină, negrăit. Să stăm înaintea lui Dumnezeu cu dăruire, cu smerenie, deasupra urmelor paşilor lui Hristos. Să ne slobozească Hristos de fiece cută a omului celui vechi. Să ne rugăm să ne vină lacrimile înainte de rugăciune. Dar, atenţie! Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Să vă rugaţi cu zdrobire: „Sunt eu vrednic să-mi dai atâta har, Hristoase al meu?” Şi atunci aceste lacrimi se fac lacrimi de recunoştinţă. Sunt mişcat; n-am făcut voia lui Dumnezeu, ci cer mila Lui.
Toate problemele noastre, cele materiale, cele trupeşti, toate să le încredinţăm lui Dumnezeu. Precum spune în Dumnezeiasca Liturghie „şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Toată viaţa noastră o lăsăm în seama Ta, Doamne. Ce voieşti Tu. Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Omul lui Dumnezeu pe toate le preface în rugăciune. Şi greutatea, şi necazul, le preface în rugăciune. Orice i s-ar întâmpla, îndată începe: „Doamne lisuse Hristoase…”. Dragostea este folositoare la orice, şi la cele mai simple lucruri.
Să ne rugăm pentru Biserică, pentru lume, pentru toţi. Toată creştinătatea se află înlăuntrul rugăciunii. Dacă vă rugaţi numai pentru voi, asta ascunde interes. Pe când, dacă vă rugaţi pentru Biserică, înlăuntrul Bisericii sunteţi şi voi. în Biserică este Hristos unit cu Biserica, dar şi cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Sfânta Treime şi Biserica sunt una. Dorul vostru fierbinte trebuie să fie îndreptat spre aceasta, ca lumea să fie sfinţită, ca toţi să devină ai lui Hristos. Atunci intraţi în Biserică, trăiţi în bucuria Raiului, în Dumnezeu, pentru că întreaga plinătate a Dumnezeirii sălăşluieşte în Biserică.
Lucrarea duhovnicească pe care o faceţi în adâncul sufletului vostru să fie tainică, să nu fie simţită nu doar de ceilalţi, dar nici de voi înşivă. Tot ceea ce face şinele vostru cel bun să nu fie cunoscut de către cel rău. Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Stânga este şinele vostru cel potrivnic care, atunci când prinde de veste, le va strica pe toate. Potrivnicul este şinele nostru cel rău – îi spunem aşa din nobleţe. Nou este şinele nostru cel în Hristos, iar celălalt este cel vechi. E nevoie de meşteşug, ca să nu prindă de veste cel vechi. E nevoie de meşteşug şi, întâi de toate, de harul lui Dumnezeu.
Cea mai însemnată armă asupra diavolului este Cinstita Cruce, care îl înfricoşează. Crucea să fie însă făcută corect. Adică cele trei degete anume de la mâna dreaptă să atingă fruntea, pântecele, umărul drept şi, la urmă, umărul stâng, în forma crucii. Crucea se poate îmbina cu metaniile. Părtăşia cu Hristos, atunci când se lucrează simplu, lin, fără siluire, îl face pe diavol să fugă. Satana nu pleacă prin siluire, prin constrângere. Se îndepărtează prin blândeţe şi rugăciune. Se risipeşte, când vede sufletul dispreţuindu-l şi întorcându-se cu iubire către Hristos.
S-a spus că astăzi, când fiinţe sfinte, contemporane nouă, precum părinţii noştri duhovniceşti Porfirie, Paisie, Iacob, Sofronie, Epifanie au adormit în Domnul, părăsind această viaţă, suntem mai săraci.
Cred că dimpotrivă, suntem mai bogaţi şi mai fericiţi, fiindcă aceşti sfinţi, eliberaţi de limitele trupeşti şi de dependenţa biologică, continuă a se afla printre noi, însoţindu-ne paşii în viaţă. Însă, aşa cum e şi firesc, noi suntem aceia care nu le putem simţi şi nu le putem trăi prezenţa duhovnicească, tocmai din pricina neputinţei simţurilor şi a percepţiilor noastre.
Odată când m-am dus la Părintele Porfirie i-am spus: „Părinte, să vă gândiţi mereu la noi şi să vă rugaţi pentru noi, căci avem mare nevoie. Îndeosebi să vă gândiţi la noi în ceasurile nopţii, când se stinge zgomotul vieţii şi când încercăm să comunicăm cu noi înşine şi cu Dumnezeu”. Auzind acestea, părintele mi-a răspuns: Între noi nu e nici o distanţă.
Să-L iubim pe Hristos și singura noastră nădejde și grijă să fie El. Să-L iubim pe Hristos numai pentru El. Niciodată pentru noi. Să ne așeze unde voiește. Să ne dea orice voiește. Să nu-L iubim pentru darurile Lui. Este egoism să spunem: „O să mă așeze Hristos într-un locaș frumos, pe care mi l-a făcut, mi l-a pregătit El Însuși, precum spune Evanghelia: În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt… ca să fiți și voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2-3). Corect este să spunem: „Hristoase al meu, ce voiește iubirea Ta îmi ajunge ca să trăiesc în dragostea Ta”.
În cartea sa, «Călătorind printre zidurile cetății», monahia Porfiria relatează o mare minune și o apariție cu totul minunată a părintelui Porfirie, care demonstrează că viața continuă după moarte și că niciodată nu trebuie să ne pierdem nădejdea, fiindcă Dumnezeu este bun și atotputernic.
Într-o zi, pe la ora două la amiază, mă aflam în piața Aghíon Anargýron (Sfinților Doctori fără de arginți) din Atena. La un moment dat, se apropie de mine un domn, care îmi zice: