Pr. Alexander Schmemann
Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale! Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”
Cum să luăm în serios postul în lumea noastră?
Pentru mulţi, dacã nu pentru majoritatea creştinilor ortodocşi, Postul Paştelui constã dintr-un numãr limitat de reguli şi prescripţii exterioare, predominant negative: abţinerea de la anumite mâncãruri, de la dans şi alte distracţii.
Incapacitatea omului modern de a se bucura de liniște
Puțin câte puțin, experiența elementară a viețuirii într-o lume interioară, a frumuseții acestei „interiorități” pur și simplu dispare din cultura noastră modernă; dacă nu este televiziune este muzică. Muzica a încetat să mai fie ceva pe care să o asculți; ea devine rapid un fel de „fundal sonor” pentru conversație, lectură, scris etc.
Duhul trândăviei, cauza tuturor păcatelor
Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire și pasivitate a întregii noastre ființe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” – care încearcă mereu să ne convingă că nicio schimbare nu este posibilă și, deci, nu este nici de dorit.
Viaţa de familie, dacă o înţelegem creştineşte, este întotdeauna nevoinţă
Vremea noastră este o vreme cumplită de destrămare a familiei, de înmulţire continuă a divorţurilor, de fugă tot mai deasă a copiilor din familie – şi aceasta pentru că de la căsnicie se cere, ca să zicem aşa, „fericire”, şi la cea mai mică dificultate oamenii dau fuga să divorţeze, uitând că viaţa de familie, dacă o înţelegem creştineşte, este întotdeauna nevoinţă, întotdeauna luptă, întotdeauna silinţă.
Ascultaţi cu luare-aminte pulsul vieţii noastre contemporane
Să luăm, însă, vremea noastră, să ne luăm pe noi înşine. Dacă se poate spune că ceva stă la baza vieţii noastre politice, sociale – da, în fine, şi particulare –, nu poate fi vorba decât – nu-i aşa? – tocmai de această necontenită înălţare de sine, afirmare de sine, sau, ca să vorbim un limbaj mai vechi, însă totuşi veşnic, trufia. Ascultaţi cu luare-aminte pulsul vieţii noastre contemporane: oare nu vom fi şocaţi de această monstruoasă reclamă pe care oamenii şi-o fac singuri, de această îngâmfare, de această neruşinată laudă de sine, care au intrat în viaţa noastră într-aşa hal încât aproape nu le mai observăm?
Sfinţenia Sa, nu a noastră, este aceea care ne face sfinţi şi astfel „vrednici” a ne apropia şi a primi Sfintele Daruri
„Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 29). Acum, revenim la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel şi ne întrebăm care este înţelesul adevărat al acestora. Pentru că, după cum am văzut, nici Biserica primară şi nici Sfinţii Părinţi nu au tălmăcit ca alternativă la „mâncarea şi băutura cea cu nevrednicie”.
Smerenia este acceptarea bărbătească a ceea ce suntem și cum suntem…
Ce este, așadar, smerenia creștină? În primul rând ea este, bineînțeles, simțământul adevărului – în primul rând al adevărului despre noi înșine. Iar adevărul nu înjosește și nu desconsideră niciodată, ci înalță și curățește. El este refuzul oricărei ”împăunări”, este respingerea ”aruncării de praf” în ochii celorlalți.
Paştele este totdeauna sfârşitul şi totdeauna începutul
Acesta este punctul de început al înţelegerii a ceea ce înseamnă sfinţirea timpului. Aceasta este experiența ortodoxă, care coboară până la apostolii înşişi, ca în centrul vieţii noastre liturgice, chiar în centrul acelui timp pe care noi îl măsurăm ca an, găsim Sărbătoarea Învierii lui Hristos. Ce este învierea? Învierea este apariţia în această lume, complet dominată de timp şi deci, de moarte, a vieţii care nu va avea sfârşit. Cel care a înviat din nou din morţi nu mai moare.
Înainte de fiecare sărbătoare există totdeauna pregătire, purificare, post…
Ce este sărbătoarea? Ea este apropierea de noi, de Biserică, a bucuriei date de Dumnezeu. Pe de o parte, întreaga viață a Bisericii este o sărbătoare fără sfârșit; pe de altă parte, ea este pregătirea pentru ultima sărbătoare: împlinirea tuturor lucrurilor, a lumii înseși, în Dumnezeu. Așa înțelegem de ce fiecare sărbătoare, fiecare celebrare a Bisericii este clădită pe o dublă structură de pregătire și împlinire.
Euharistia este centrul Postului
Dintre toate regulile ce aparţin Postului Mare, una este de o importanţă crucială şi, fiind specifică Postului, în multe sensuri este o cheie a tradiţiei liturgice. Este vorba de regula care interzice săvârşirea Sfintei Liturghii în zilele din timpul săptămânii, în vremea Postului Mare. Regulile tipiconale sunt clare: sub nici o formă Sfânta Liturghie nu poate fi săvârşită în timpul Postului, de luni până vineri, cu o singură excepţie – sărbătoarea Buneivestiri, dacă aceasta cade într-una din aceste zile.
Pomenirea morţilor – Moşii de iarnă
Biserica ne invită la o pomenire generală a celor ce “au adormit întru nădejdea învierii şi vieţii veşnice“. Aceasta este, într-adevăr, ziua cea mare de rugăciune a Bisericii pentru cei morţi.
Boala fundamentală și cauza tuturor păcatelor este duhul trândăviei
Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire și pasivitate a întregii noastre ființe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos” decât „în sus” – care încearcă mereu să ne convingă că nicio schimbare nu este posibilă și, deci, nu este nici de dorit.
Duhul trândăviei este cauza tuturor păcatelor
Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă „în jos”, decât „în sus” – care încearcă mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit.
Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul (intrarea în duhul Postului Mare)
La începutul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” înainte de “armonia” deplină, găsim Marele Canon de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul. Împărţit în patru părţi, este citit la Vecernia cea Mare, în serile primelor patru zile ale Postului.
Canonul poate fi cel mai bine descris ca o plângere de pocăinţă care ne vorbeşte despre proporţiile şi adâncimea păcatului, tulburând sufletul cu jale, căinţă şi nădejde. Cu o măiestrie unică, Sfântul Andrei împleteşte marile teme biblice – Adam şi Eva, Raiul şi căderea în păcat, Noe şi Potopul, David, Pământul făgăduinţei şi, în cele din urmă, Hristos şi Biserica – cu mărturisirea păcatului şi cu pocăinţă.
Vecernia Iertării: “Când mă necăjesc, degrab mă auzi…”
„… În cele din urmă vine ultima zi, numită de obicei Duminica Iertării, dar al cărei nume liturgic trebuie de asemenea menţionat: „Izgonirea lui Adam din Rai‘.
Această denumire totalizează, într-adevăr, întreaga pregătire pentru Post. Acum ştim, că omul a fost creat pentru Rai, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi pentru comuniunea harică cu El.