Intrebare: Vorbim despre Spovedanie şi apoi de împărtăşanie. Dar despre iertare? Iertarea este o minune, este ca şi cum ai fi botezat din nou. Ce responsabilitate! Trebuie să nu ne arătăm nevrednici de ea, primejduind-o…
Iertarea este o minune
Archives
Nu putem să ne pocăim mecanic, să ne împărtășim mecanic; trebuie să ne schimbăm lăuntric
Dumnezeu vine și ascultă, dar noi nu suntem întotdeauna capabili să primim ceea ce El ne dă. Există un loc minunat și totodată înfricoșător la Sfântul Simeon Noul Teolog, care spune că dacă cineva se apropie de Împărtășanie mecanic, fără o relație vie cu ceea ce face, fără pocăință, atunci Dumnezeu, Care nu dorește ca omul să fie ars în Împărtășirea Sfintelor Taine, cumva întoarce Pâinea în starea de pâine, iar omul primește pâine, e adevărat, sfințită, dar nu se împărtășește pe deplin din Taină. Aici trebuie să reflectăm.
Dragostea de Dumnezeu este aprinsă prin Dumnezeiasca Împărtăşanie
Cine poate înţelege toate darurile pe care creştinul le primeşte prin Dumnezeiasca Împărtăşanie atunci când se împărtăşeşte? Cum poate oare limba noastră slăbănoagă să le descrie, unul câte unul? Prin Sfânta Împărtăşanie mintea este luminată, intelectul este şi el luminat, toate puterile sufletului sunt curăţite, patimile trupeşti sunt amorţite…, iar dragostea de Dumnezeu este aprinsă.
“Doamne, sunt nevrednic! Dar râvnesc…”
– Părinte, care gând este mai drept: cel în care nu mă simt vrednic de Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau dorinţa inimii de a mă curăţi Hristos de patimi?
Rodul împărtăşirii are un gust de pace dulce în inimă
Când mergi să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, mergi cu simplitate în inimă, cu credinţa deplină că vei primi pe Domnul întru tine şi cu smerenie adâncă faţă de aceasta.
De ce este bine să împărtășim copiii cât mai des
Harul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului este neobişnuit: el întoarce, vindecă şi întăreşte copilul trupeşte şi duhovniceşte. Împărtăşirea cât mai deasă este zălogul sănătăţii lui trupeşti şi sufleteşti.
„Ca viitor preot, dacă respect canoanele, n-o să mai împărtăşesc pe nimeni!”
– Ca viitor preot, dacă respect canoanele, n-o să mai împărtăşesc pe nimeni!
– Păi, poate nici tu însăţi nu te mai împărtăşeşti… Dragă, nu se pune problema aşa. Problema se pune că omul trebuie să părăsească păcatul, ca să poată fi dezlegat de păcat. Dacă nu părăseşte păcatul, n-ai cum să-l dezlegi de păcat. N-o să-ţi zic să-i dai douăzeci de ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie; eu n-am dat niciodată mai mult de trei ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie, nici pentru păcate cum ar fi uciderea de pildă.
De ce? Pentru că Părintele Stăniloaie, în Dogmatică, scrie ca noi, ca preoţi, niciodată să nu oprim pe cineva mai mult de trei ani. Şi eu am luat asta de bună şi nu am oprit pe nimeni mai mult de trei ani. Numai că i-am spus omului: dacă trăieşti aşa cum trăieşti acum, nici la moarte nu eşti vrednic să te împărtăşeşti. Deci poate că l-am oprit toată viaţa aşa, dar nu în sensul acesta. De el depinde…
Cât priveşte aşa, ca timp, de exemplu pentru avort opresc trei ani. Odată vine un cetăţean la mine şi zice: „Părinte, eu am făcut un păcat mare, mare de tot. – Poţi să-l spui? – Da, că doar îl ştie tot satul. Bineînţeles că dacă îl ştia tot satul îl putea spune şi la unul de la mănăstire.
Zice: „L-am ucis pe un fiu al meu…m-am bătut cu soţia, el s-a băgat între noi, l-am lovit şi…Nu l-am lovit ca să moară, dar a murit din lovitură. – Ai făcut închisoare? – Da, nouă ani.” M-am gândit: şi aşa, eu pe om îl opresc trei ani…acum îl împărtăşesc, că doar la el au trecut de trei ori câte trei ani. Numai că l-am întrebat: „La biserică mergi? – Nu! – Te rogi dimineaţa şi seara, posteşti? – Nu! – Păi mă, păcatele astea sunt mai mare decât păcatul acela, că pe ăla l-ai făcut aşa, într-o împrejurare, şi nici n-ai vrut să-l faci.
Dar acuma, tu de câte ori nu mergi la biserică, atâta eşti în păcat, cât stau oamenii în biserică şi tu nu mergi. Când nu posteşti, păcătuieşti, când nu te rogi, păcătuieşti. Păcatele acestea sunt mai mari ca acela.” Aşa că nu l-am lăsat să se împărtăşească, dar nu pentru că a omorât om, ci pentru că trăia o viaţă, care nu-l recomanda pe Dumnezeu.
Extras din
Teofil Părăian, arhim. “Din ospățul credinței”, Editura: Mitropolia Olteniei. Craiova 2007, p.247