
Nu suntem singuri…


Nu suntem singuri…

Omul gândește, chiar mai mult decât respiră. La o singură inspirație pot apărea zeci de gânduri, fără ca măcar să le conștientizăm. Și totuși, rareori ne oprim să ne dăm seama cât de mult ne definesc ele. Gândurile ne modelează caracterul, ne conturează chipul lăuntric și dau formă identității noastre. Nu întâmplător se spune că omul este ceea ce gândește.

Mulți Sfinți ai vremurilor noastre, de la Sfântul Gheorghe (Karlslidis), Sfântul Iacov (Țalikis), Cuviosul Paisie, Cuviosul Porfirie, Sfântul Iosif Isihastul și până la părintele Efrem din Arizona, au absolvit doar câteva clase. Iar noi, care am studiat zeci de ani, ajungem tot la un părinte simplu și îi spunem: „Părinte, roagă-te pentru mine! Pune un cuvânt bun pentru sufletul meu, ca să mă mântuiesc!”


Este mai bine să fim păcătoși în Biserică decât să părem virtuoși în afara ei. Nu trebuie să deznădăjduim niciodată. Faptul că uneori nu reușim să facem tot ce ne propunem nu înseamnă că am eșuat. Nu există păcat mai mare decât iubirea lui Dumnezeu; nu există păcat care să nu poată fi biruit prin iubirea Sa. De aceea, să ne spovedim, să ne împărtășim și să rămânem aproape de Biserică.

Iubirea adevărată nu se stinge odată cu moartea. Cei plecați dintre noi ne văd, ne aud și nu ne uită – chiar dacă noi nu-i mai vedem, nu-i mai auzim și, uneori, îi uităm. În Biserica lui Hristos, în iubirea lui Dumnezeu, nimeni nu este cu adevărat singur.

Un tânăr din orașul grec Pireu era marinar. În timpul unei călătorii în Brazilia, el a cunoscut o fată, cei doi s-au îndrăgostit și au hotărât să se căsătorească. Marinarul i-a spus că este creștin ortodox și că, pentru a se putea cununa, logodnica lui trebuie să devină ortodoxă. Fata nu s-a împotrivit și a început să se pregătească pentru Sfântul Botez – mai întâi în Brazilia, apoi în Grecia, după ce s-au mutat acolo.