Iubirea adevărată nu se stinge odată cu moartea. Cei plecați dintre noi ne văd, ne aud și nu ne uită – chiar dacă noi nu-i mai vedem, nu-i mai auzim și, uneori, îi uităm. În Biserica lui Hristos, în iubirea lui Dumnezeu, nimeni nu este cu adevărat singur.

Chiar și după moarte, rămâne o legătură vie între cei de aici și cei de Dincolo. Nu o spunem doar din credință, ci și din întâmplări reale, trăite de oameni simpli. Așa s-a întâmplat și cu un tânăr care urma să plece la Muntele Athos. Pentru că termina serviciul târziu, i-a cerut bunicii să scrie un pomelnic pentru cei adormiți din familie, promițând că va trece dimineață să-l ia.

– În zori, înainte de plecare, am adormit câteva ore, povestește tânărul. În acel scurt somn, l-am visat pe unchiul meu Filip. Nici nu-mi mai aminteam bine de el. Fusese o rudă îndepărtată, l-am iubit, dar timpul l-a șters din amintire.

În vis, unchiul l-a întrebat:

– De ce m-ați uitat?

– Când te-am uitat, unchiule?

– Voi toți… m-ați uitat.

– De ce spui așa?

– Să nu mă mai uitați.

Trezindu-se tulburat, tânărul s-a pregătit de drum, a trecut pe la bunica să ia pomelnicul. Înainte să plece, a întrebat:

– Bunico, ai trecut numele unchiului Filip în pomelnic?

– Sigur că da, dragul meu. Cum aș fi putut să-l uit?

– Te rog, mai verifică o dată. Uite-l la lumină.

Au aprins lanterna și au recitit lista cu nume. Numele unchiului Filip… nu era acolo.

Dragostea nu se sfârșește odată cu moartea unei persoane. Legătura duhovnicească rămâne vie chiar și dincolo de moarte. Un creștin care trăiește în viața Bisericii nu este niciodată singur. Însă atunci când devine nepăsător și leneș, așteptând ca Biserica și Hristos să facă minuni în locul lui, fără osteneală, se înstrăinează de această comuniune. Nu putem cere Bisericii ceea ce nu suntem dispuși să facem noi înșine.

Gheron Nikon de la Nea Skiti

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.