Trăim apogeul erei tehnologice. Ea a fost pregătită din secolul trecut prin aşa zisul progresism şi materialism. Acum toate ţările pământului, de la cele mai înapoiate până la cele mai înaintate, sunt obsedate de tehnică, ca formulă magică a societăţii de consum.
Căci visul lumii moderne din toate regimurile politice de azi este satisfacţia materială nelimitată, ca cheie a fericirii oamenilor. Lumea albilor a lansat în omenire această concepţie şi mentalitate, iar acum este generalizată.
„Cel ce şi-a închinat viaţa Domnului nu poate fi niciodată orb, fiindcă Dumnezeu îi dă lumină la fel cu cea de pe Tabor”.
„De pe Crucea lui Hristos se revarsă nemăsuratul şuvoi al dragostei dumnezeieşti, dragoste minunată, ce nimiceşte în chip tainic răutatea şi vrăjmăşia, ce vindecă durerea şi tulburarea inimii, ce întăreşte puterile noastre trupeşti şi sufleteşti…”
Cine nu iubeşte certarea sau sfătuirea, n-are minte.
Pe vârful limbii călăreşte satana.
Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.
Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă.
Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.
Dintre gânditorii străluciţi ortodocşi contemporani face parte şi părintele John Behr, decanul Seminarului „Sfântul Vladimir”. Am avut ocazia să-l ascult recent, pentru câteva zile, în cadrul unei conferinţe în Florida. Pregăteşte o nouă carte care va fi publicată în această toamnă, în care îi poartă pe cititori la locul morţii – moartea lui Hristos – şi ne arată adevărul comuniunii şi învierii noastre în Hristos. Am ratat săptămâna acesta unul din subiectele lui, dar aştept cu nerăbdare cartea (căreia îi voi face, fară îndoială, o recenzie şi o voi posta pe blog). Este vorba de o scurtă meditaţie asupra Schimbării prijeluite de unele din reflecţiile lui.
Domnul ne-a spus: „Iubiți pe vrăjmașii voștri!”, iar cel ce-și iubește vrăjmașii este asemenea Domnului Iisus Hristos.
Cel ce are puterea să-și iubească vrăjmașii Îl cunoaște pe Domnul nostru Iisus Hristos în duh și în adevăr. Cel ce însă n-o are dăinuie încă în ghearele morții, iar harul și dragostea lui Dumnezeu nu sunt, cu adevărat, în chip deplin, împreună cu el. Dacă ai puterea să ierți greșelile fratelui tău și să-i iubești pe vrăjmașii tăi, atunci îți vei dobândi iertarea păcatelor proprii, iar Domnul îți va îngădui cunoașterea Sfântului Său Duh.
Astăzi, la Palatul Mitropolitan a avut loc întrunirea stareţilor şi stareţelor de mănăstiri din cadrul Eparhiei de Chişinău. La şedinţa prezidată de către Înaltpreasfinţitul Mitropolit Vladimir, au mai participat Preasfinţitul Ioan, Episcop Vicar al Mitropoliei Moldovei, Preacuviosul părinte Arhimandrit Siluan (Şalaru), stareţ al Sfintei Mănăstiri Curchi, Exarh al Mănăstirilor din cuprinsul Mitropoliei Moldovei, Protopop de Orhei, Preacucernicul părinte Protoiereu Mitrofor Vadim Cheibaş, secretar al Mitropoliei Moldovei, precum şi câteva zeci de monahi şi monahii, care stăreţesc sfintele mănăstiri ale Eparhiei.
– Care va fi sprijinul credincioşilor zilelor noastre când, după cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov, la sfârşitul veacurilor nu vor mai exista povăţuitori?
– Nu cred că vor fi mai puţini decât au fost sub comunişti. Vom apela desigur la scrierile Sfinţilor Părinţi, întotdeauna vom face acest lucru, dar cred că Dumnezeu va trimite oameni, va avea grijă de noi.
Dumnezeu l-a creat pe om liber, pentru că libertatea este unul dintre atributele divine și Dumnezeu respectă această libertate, așa cum le-a respectat-o primilor oameni. Le-a spus: Mâncați din toți pomii raiului, dar din acesta să nu mâncați!, însă nu a pus în jurul pomului un gard de sârmă ghimpată sau un zid, care să-l facă inaccesibil.
Dar dacă tu, în virtutea libertății tale, vrei să-Mi calci porunca, mănâncă, dar suporți consecințele! Și le-a suportat, adică libertatea i-a lăsat-o întreagă, nu s-a atins de ea.
Urmărind mântuirea tuturor oamenilor, dragostea vrea să meargă până la capăt; de aceea, ea cuprinde nu numai lumea celor ce viețuiesc în clipa aceasta pe pământ, ci și pe cei care au răposat, până și iadul, și pe cei ce nu s-au născut încă, altfel spus, ea este Adamul total.
Binecuvântat este sufletul ce-și iubește fratele, fiindcă fratele nostru este propria noastră viață!
Iată ce, fraților. Fiecare îşi pregăteşte mâncarea după gustul şi placul său. Dacă i se pare prea dulce, o mai acreşte, dacă i se pare nesărată, îi mai pune puţină sare şi verdeţuri şi o face cum îi place; şi dacă îi place lui, place la toţi. Eu aşa cred.
Tot aşa se intâmplă şi cu viaţa duhovnicească a fiecăruia. Fiecare dintre noi îşi pregăteşte mântuirea cum crede el, cum voieşte cum poate, după râvna şi harul pe care i le-a dat Dumnezeu.
Cum ne putem da seama dacă ceea ce vrem să cerem în rugăciune este bun și folositor pentru noi? Dacă cer răbdare în boală și nu vindecare, e păcat?
– Răbdarea este o virtute, una dintre cele mai mari ale creștinătății. Mântuitorul Hristos ne îndeamnă: Când vă rugați, nu spuneți multe!. Aceasta era și o reacție împotriva sporovăielilor pe care le practicau fariseii, pentru că Tatăl nostru știe de ce avem trebuință. Așa încât nu trebuie să stăruim prea mult în etalarea obiectivelor.
Sfântul Ioan Maximovici a definit sfinţenia prin următoarele cuvinte: „Sfinţenia nu este pur şi simplu dreptatea pentru care drepţii sunt răsplătiţi cu fericirea în Împărăţia lui Dumnezeu, ci acea înălţime a dreptăţii, care îi umple pe oameni într-atât de bucuria de Dumnezeu, încât ea trece de la ei şi vine la aceia care intră în contact cu ei.
Mare e bucuria lor care provine din contemplarea slavei lui Dumnezeu. Fiind plini de iubire către oameni, iubire care provine din dragostea de Dumnezeu, ei sunt înţelegători ai nevoilor omeneşti şi rugători, fiind apărători ai lor înaintea lui Dumnezeu.”
Patericul de la Optina, Editura Egumenița, Galați, 2012, pp. 5-6
Nimic nu este mai bun în lumea aceasta decât dragostea de Dumnezeu și față de aproapele. Întru aceste două iubiri sufletul își află pacea și bucuria.
Dragostea față de Dumnezeu, împreună cu blândețea Sfântului Duh îl pot face pe om să uite întru totul cele ale pământului. Când Duhul sălășluiește în întregime în Dumnezeu, omul uită de lume. Cel ce a cunoscut dragostea lui Dumnezeu iubește întreaga lume.
Dar să nu te tulburi, iubitule, ascultând adevărul arătat ție de către noi.
Căci dacă mărturisești că Trupul Domnului este Pâine a vieții care dă viață și știi că Sângele Său dă viață celor ce se împărtășesc cu el, și se face în cel care-l bea izvor de apă curgătoare spre viață veșnică (In. 4, 14), cum – spune-mi! – împărtășindu-te de acestea nu adaugi nimic mai mult sufletește, ci, chiar dacă vei simți poate puțină bucurie, după scurt timp rămâi iarăși așa cum erai mai înainte, neavând în tine niciun adaos de viață sau izvor țâșnitor, sau văzând vreo lumină oarecare?
Doamne, Preamilostive, ascultă-mi rugăciunea, fă în așa fel încât toate popoarele pământului să Te cunoască, prin ajutorul Sfântului Tău Duh! Cel mai de preț din lume este cunoașterea lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu este un lucru, cunoașterea lui Dumnezeu este un altul.
În general, fiecare dintre noi nu poate medita asupra lui Dumnezeu decât în măsura în care a cunoscut harul Sfântului Duh; deoarece, cum oare am putea reflecta și medita la cineva pe care nu l-am văzut, nici nu l-am auzit, nici nu l-am cunoscut?
Nici munca, nici tumultul, nici tentaţiile nu împiedică rugăciunea; ceea ce împiedică rugăciunea este superficialitatea vieţilor noastre. Nu putem să ne rugăm decât lăuntric, decât dacă suntem deschişi acesteui element de profunzime.
Dacă viaţa noastră este o apă de ploaie, n-are cum să fie şi o viaţă de rugăciune. Nici în facilitate nu există rugăciune. Atât timp cât viaţa este foarte uşoară şi nu prezintă nici-o problemă, nu ai de ce să cauţi un sprijin.
Scriind despre experienţele sale în rugăciunea pentru bolnavi, Stareţul Sofronie scrie: Nu este încă clar pentru mine de ce rugăciunea mea mai puţin intensă ar putea face uneori ca boala să ia o întorsătură favorabilă, în timp ce în alte dăţi rugăciunea mai profundă nu a adus nicio îmbunătăţire vizibilă.
El spune mai târziu că nu a solicitat niciodată darul vindecării, dar a făcut totul după voia lui Dumnezeu, “Cine ştie de ce are nevoie fiecare om pentru mântuirea lui.”