Pentru a se dispensa de a practica religia, mulţi se scuză în felul următor: „Dar ce să facem dacă nu avem credinţă? Bucuroşi am vrea să credem. Sunt clipe, sunt întâmplări în viaţa noastră când necredinţa o simţim ca o durere negrăită arzându-ne inima, dar n-avem ce face.

Când copiii se roagă cu ochi strălucitori, când stăm în faţa mormântului deschis în care zace unul din cei scumpi ai noştri, când vedem cu câtă bucurie lumea se duce duminica la biserică, atunci suspinăm şi zicem: ce bine-i de aceştia! Cum am vrea să credem şi noi!… Numai că Dumnezeu nu ne-a dat această fericire”.

Continuare …

Știința singură nu ajunge pentru viaţa omenească, fiindcă nu poate răspunde la întrebările de căpetenie ale vieţii noastre şi fiindcă ea nu ne poate ajuta cu nimic în dramatica luptă împotriva puterilor răului. Astăzi completăm gândurile noastre în această ordine de idei şi zicem că ştiinţa nu e suficientă pentru noi fiindcă nu ne poate face fericiţi. Fiinţa omenească năzuieşte pe pământ să ajungă fericirea, în această tendinţă ea întâmpină obstacole, greutăţi. Cel dintâi obstacol în calea noastră după fericire este păcatul. Toţi oamenii suntem păcătoşi. Acest adevăr n-are lipsă de argumentare. Şi tot fără prea multe dovezi putem vedea că păcatul este o forţă tulburătoare, un tiran chinuitor.

Continuare …

Cele mai multe din adevărurile pe care le propovăduieşte religia noastră sunt de natură tainică. Noi vorbim despre un Dumnezeu, dar nu-L putem arăta cu degetul. Vorbim de un suflet nemuritor, însă sufle-tul nu poate fi pipăit. Noi vestim o viaţă veşnică, însă aceasta nu-i „controlabilă”, deoarece începe abia dincolo de mormânt. Pe temeiul descoperirii dumnezeiești, Biserica învaţă aceste adevăruri şi zice lumii: „Credeţi! Credeţi și vă veți mântui”. Dar oamenii de astăzi nu prea vreau să creadă. Mândri de rezultatele ştiinţei, beţi de cuceririle la care a ajuns tehnica, lăudându-se cu invenţiile, cu maşinăriile şi fabricile lor, ei nu vreau să ştie de această lume nevăzută pe care o afirmă religia.

Continuare …